Societatea Turnul de Veghe, contestă realitatea crucificării Domnului Isus!!! Ei spun că Isus nu a murit pe o cruce; ci; pe o bârnă sau un stâlp fără braţ transversal, numit de ei „stâlp de tortură”. Prin urmare se ridică următoarele întrebări:

 

Ø A FOST PIRONIT ISUS PE UN STÂLP SAU PE O CRUCE?

Ø CONFORM BIBLIEI CE ESTE CRUCEA PENTRU CREŞTINI?

 

I) A fost pironit Isus pe un stâlp sau pe o cruce?

 

Pentru a răspunde la această întrebare, vom apela la: 1) cuvintele din Biblie care descriu instrumentul morţii lui Isus; 2) alte dovezi aduse de Martorii lui Iehova; 3) referirile indirecte ale Bibliei la lemnul morţii lui Isus; 4) Ce spun părinţii bisericii despre lemnul morţii lui Cristos?5) Ce spune istoria despre forma lemului pe care a fost pironit Isus?

Să luăm pe rând aceste subcapitole, pentru a răspunde la întrebarea: A fost lemnul pe care a fost pironit Domnul Isus un stâlp sau o cruce?

 

1) Cuvintele din Biblie care descriu instrumentul morţii lui Isus:

În multe traduceri ale Bibliei lemnul pe care a fost ţintuit Isus este tradus cu ,,cruce”. Însă Biblia ca scriere originală, a fost scrisă în limbile ebraică şi greacă, prin urmare, să examinăm atunci cuvintele folosite pentru lemnul pe care a fost pironit Isus în limbile originale şi astfel să ne asigurăm dacă este vorba de o cruce sau de altceva.

Astfel pentru a da răspuns la această întrebare voi apela la patru tipuri de probe, pe care le voi analiza pe rând în continuare.

 

Care este etimologia cuvintelor greceşti corespondente pentru cruce?

 În majoritatea Bibliilor cu referire la instrumentul prin care a fost ucis Fiul lui Dumnezeu, apare cuvântul „cruce”[1] însă Traducerea Lumii Noi a Sfintelor Scripturi (NW) traduce cu „stâlp de tortură”.

Pentru a afla care traducere este corectă, şi care este forma lemnului pe care a fost ţintuit Isus, trebuie să studiem cuvintele aşa cum apar în forma lor originală.

 

Cuvintele originale:

În primul rând să vedem care sunt acestea şi în care texte Biblice apar:

Cuvintul din greacă pentru instrumentul cu care a fost ucis Domnul Isus este ,,σταυρος” („stauros” – 1Corinteni 1:17), sau  ,,σταυρου” (,,stau” la genitiv) – care apare de 14 ori în textul Scripturilor Creştine, în următoarele pasaje: Matei 27:40,Matei 27:42; Marcu 15:30,Marcu 15:32; Luca 23:21; Ioan 19:19,Ioan 19:31; 1Corinteni 1:18; Galateni 5:11; Efeseni 2:16; Filipeni 2:8; Filipeni 3:18; Coloseni 1:20.

Alte forme gramaticale derivate ale cuvântului ,,stauros” sunt: ,,σταυρον”  (,,stau” la acuzativ) şi ,,σταυρω” (,,stau” la dativ). ,,Stauron” apare de 10 ori în Scripturile Creştine în următoarele pasaje: Matei 10:38; Matei 16:24; Matei 27:32; Marcu 8:34; Marcu 15:21; Luca 9:23; Luca 14:27; Luca 23:26; Ioan 19:17; Evrei 12:2.

Iar ,,stau” de 4 ori în următoarele texte: Ioan 19:25; Galateni 6:12,Galateni 6:14; Coloseni 2:14.

În Scripturile vechiului legământ, în greacă, în Septuaginta cuvântul apare sub următoarea formă: ,,σταυρωθητω” (,,stayroteto”) şi apare doar în Estera 7:9, unde are sensul de spânzurătoare (Estera 7:9-10).

Este interesant că Scripturile Creştine mai foloseşte o expresie pentru lemnul pe care a fost pironit Domnul Isus, acesta este ,,ξιλου” (xilu) (vezi Fapte 5:30; Fapte 10:39; Fapte 13:29; Galateni 3:13), care poate fi tradus cu par, lemn sau pom, acest cuvânt mai apare şi în următoarele texte (în total de 8 ori): Apocalipsa 2:7; Apocalipsa 18:12; Apocalipsa 22:2,Apocalipsa 22:19.

Derivat din acelaşi cuvânt pentru lemnul pironirii lui Isus Cristos este ,,ξυλον” (xiylon) şi apare în următoarele pasaje: 1Petru 2:24; vezi şi: Fapte 16:24; Apocalipsa 18:12; Apocalipsa 22:2,Apocalipsa 22:14 (în total de 5 ori).

Dar mai există şi următoarele forme gramaticale ale acestui cuvânt şi anume ,,ξυλω”(xiloo) care apare doar în Luca 23:31; şi: ,,ξυλων” (xiyloon) care apare în textele din Matei 26:47,Matei 26:55; Marcu 14:43,Marcu 14:48; Luca 22:52 (în total de 5 ori).

Iar în Traducerea din greacă Septuaginta, cuvântul „xiylon” care apare şi în textul din 1Petru 2:24, care vorbeşte de lemnul pe care a fost pironit Isus, apare de 80 de ori în Septuagina. Astfel citeşte următoarele texte unde apare în cărţile canonice:  Geneza 1:11-12,Geneza 1:29; Geneza 2:9; Geneza 3:6; Exod 10:5; Exod 15:25; Levitic :144,Levitic :6,Levitic :48,Levitic :51; Levitic 19:23; Levitic 2620; Numeri 19:6; Deuteronom 16:21; Deuteronom 19:5; Deuteronom 20:19-20; Deuteronom 29:16; 2Samuel 21:19; 2Samuel 23:7; 2Samuel 23:31; 2Regi 3:19,2Regi 3:25; 2Regi 6:6; 1Cronici 16:32; 1Cronici 20:5; 2Cronici 7:13; Ezra 6:11; Neemia 9:25; Estera 5:14; Estera 7:9; Psalm 1:3; Psalm 104:33; Proverbe 3:18; Ecleziast 2:5; Ecleziast 11:3; Iov 41:19; Ioel 2:22; Isaia 7:2; Isaia 10:15; Isaia 40:20; Isaia 44:13-14; Isaia 45:20; Isaia 56:3; Ieremia 3:9; Ieremia 7:20; Ieremia 10:3; Ieremia 11:19; Ieremia 17:8; Ieremia 38:12; Plangeri 4:8; Ezechiel 15:2-3,Ezechiel 15:6; Ezechiel 17:24; Ezechiel 20:28; Ezechiel 21:3; Ezechiel 21:15; Ezechiel 31:8; Ezechiel 47:12.

Iar „xiyloy” apare în Septuaginta de 41 de ori în următoarele pasaje, care citindu-le putem să înţelegem semnificaţia acestui cuvânt în timpurile biblice: Geneza 2:16-17; Geneza 3:1,Geneza 3:2,Geneza 3:3,Geneza 3:8,Geneza 3:11,Geneza 3:12,Geneza 3:17,Geneza 3:22,Geneza 3:24; Geneza 40:19; Levitic 23:40; Deuteronom 19:5; Deuteronom 21:22-23; Iosua 8:29; Judecatori 9:48; 1Regi 14:23; 2Regi 16:4; 2Regi 17:10; 2Cronici 28:4; Neemia 8:15; Neemia 10:36,Neemia 10:38; Estera 5:14; Estera 7:10; Estera 8:7; Habacuc 2:11; Isaia 65:22; Ieremia 2:20; Ieremia 3:6,Ieremia 3:13; Ezechiel 36:30.

Este interesant că în greacă, mai există şi alte cuvinte pentru un simplu lemn, bârnă sau stâlp, şi anume: dokos = bârnă (Matei 7:2-5; Luca 6:41-42), care nu este utilizat cu privire la lemnul pe care a fost pironit Isus. Tot la fel, mai exista în greacă expresia stylos = stâlp, pilon, coloană (1Timotei 3:15; Apocalipsa 3:12; Apocalipsa 10:1; Galateni 2:9), pe care scriitorii Bibliei nu o folosesc cu privire la lemnul pironirii Domnului Isus.

 

Care este sensul lui „stauros”?

Cuvânt ,,stauros” iniţial în greaca clasică însemna pur şi simplu un stâlp vertical, un pilon, o bârnă sau un par. Referitor la semnificaţia cuvântului ,,stauros” observaţi ce se spune în lucrarea ,,An Expository Dictionary of the New Testament”(1966) Vol.I, p.256: ,,STAUROS (σταυρος) indică în principal un par sau un stâlp vertical, pe care erau ţintuiţi răufăcătorii…” cuvânt  desemnează un stâlp sau un lemn vertical fără braţ transversal căci verbul ,,stauroo”  înseamnă a împrejmui cu pari, a construi o palisadă (vezi apendicele NW p.1693). In greaca clasică acest cuvant indica pur si simplu un stalp vertical.

 

Însă a căpătat acest cuvânt ulterior un alt sens?

 

În NW – 2006, la p.1695 (Apendice) se spune: „cruce este doar un sens ulterior dobândit de crux. Stâlpul simplu pe care era ţintuit un criminal se numea în latină: crux simplex.” [sublinierea îmi aparţine].

Astfel WTS recunoaşte că ulterior ‚crux simplex’ în latină, în greacă: ‚stauros’ a căpătat sensul de cruce!

Unele cuvinte iniţial au avut un sens, iar ulterior au primit un alt sens.

De pildă, cuvântul: „car” (engleză), va arăta că etimologic acest cuvânt vine din latinescul „carrus” şi a însemnat „car de război”. Ulterior căpătând sensul de automobil, şi rămânând la acest sens.

Deci, este cu siguranţă adevărat, că stauros a însemnat numai „par” sau „stâlp” iniţial. Dar ar fi o greşeală să credem că cel mai de bază sens al cuvântului este singurul care contează. Dacă într-un timp un cuvânt are un sens, este posibil ca ulterior el să capete un alt sens.

Astfel dacă îniţial cuvântul stauros şi xilon au avut sensul de: stâlp, par, lemn simplu, ulterior au căpătat şi sensul de cruce. De fapt Xilon are şi sensul de pom. Un pom nu este un simplu: par, ci un lemn cu ramificaţii, ceea ce nu este departe de forma crucii. Deoarece în timp s-a primit pe lângă sensul originar şi alte sensuri, tocmai de aceea, lexicoanele greceşti dau pe lângă sensul de „stâlp”, la „stauros” şi cel de cruce.

Thayer Lexicon  dă următoarele sensuri pentru cuvântul grec, stauros: „1. un stâlp îndreptat în sus sau par; c 2. o cruce; un bine cunoscut instrument de pedeapsă folosit de greci şi romani şi preluat de la Fenicieni”.

Friberg Lexicon dă ca înţeles: „(1) literal cruce, un instrument de pedeapsă capitală, un stâlp îndreptat în sus, adesea cu o grinda deasupra sau intersectat de o grindă (Matei 27:32); (2) metonimia, cu referire la pedeapsa de rascumparare a crucii, rastignire (Filipeni 2:8); ca termen religios reprezentand semnificatia mortii de rascumparare a lui Isus în religia creştină a crucii (1Corinteni 1:18); metaforic, dedicaţia vieţii şi altruismul care un credincios trebuie sa fie pregatit să le ia asupra sa, urmandu-l pe Hristos (Luca 14:27)”.

UBSDictionary de Barclay Newmană ca sens doar termenul englez „cross” = cruce, iar Lexiconul Louw Nida la fel, dar mai dă trei sensuri toate referindu-se la stauros ca fiind: „suferinţă de moarte”.

În plus, Liddell – Scott Lexicon descrie stauros ca fiind: „un par îndreptat în sus sau stâlp ori pilon servind la fundaţie. II. cruce, N.T. este forma reprezentativă în greacă prin litera T”.

În Dicţionar biblic ilustrat” se explică în dreptul expresiei: CRUCE, CRUCIFICARE:

„Termenul gr. corespunzător lui „cruce" (subst. stauros; verb stauroo; lat. subst. crux, verb crucifigo, „eu ţintuiesc pe cruce") are sensul primar de stâlp sau bârnă verticală, iar sensul secundar este acela de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă şi execuţie. În NT este folosit în acest ultim sens. Substantivul apare de 28 de ori iar verbul de 46 de ori. În VT nu a avut loc crucificarea infractorilor vii (stauroo în LXX în Estera 7:10 este traducerea evr. tala, care înseamnă „a spânzura"). Execuţia se făcea prin omorâre cu pietre. Totuşi, trupurile moarte erau uneori atârnate pe lemn ca un avertisment (Deuteronom 21:22-23; Iosua 10:26). Un asemenea trup era considerat blestemat (Galateni 3:13) şi trebuia coborât de pe lemn şi îngropat înainte de lăsarea nopţii (cf. Ioan 19:31). Acest obicei explică de ce în NT crucea lui Cristos este descrisă ca un „lemn" (Fapte 5:30; 10:39; 13:29; 1Petru 2:24), un simbol al umilirii.

Crucificarea a fost practicată de fenicieni, de cartaginezi şi mai târziu a fost folosită pe scară largă de romani. Numai sclavii, provincialii şi infractorii de teapa cea mai joasă erau crucificaţi, iar cetăţenii romani numai foarte rar. Astfel, tradiţia potrivit căreia Petru a fost crucificat, la fel ca Isus, dar Pavel a fost decapitat, este în armonie cu obiceiul antic.

În afară de stâlpul vertical (crux simplex) pe care victima era legată sau trasă în ţeapă, existau trei tipuri de cruci. Crux commissa (crucea Sf. Anton) avea forma literei „T" de tipar, iar unii cred că era derivată de la simbolul zeului Tammz, litera tau; crux decussata (crucea Sf. Andrei) avea forma literei „X"; crux immissa era crucea obişnuită, alcătuită din două bârne în formă de (+) şi potrivit tradiţiei, Domnul a murit pe o asemenea cruce (Irenaeus, Haer. 2. 24. 4). Lucrul acesta este întărit de referirile din cele patru evanghelii (Matei 27:37; Marcu 15:26; Luca 23:38; Ioan 19:19-22) la titlul pironit pe cruce deasupra capului lui Cristos.”.

Astfel chiar dacă sensul primar este cel de stâlp, sensul ulterior este şi de cruce.

O altă problemă, este că Turnul de Veghe (Watchtower), se contrazice, o dată susţine că Xylon are mai multe sensuri pe lângă cel de: lemn, şi cel de copac, în NW 1950, apendice. Apoi într-o revistă: Treziţi-vă! Din anul 1963, a declarat în punctul său de încheiere (p. 28) că „xulon”: ‚înseamnă pur şi simplu o bucata de lemn şi nu permite nici un dublu sens!’

Declaraţiile contradictorii, cum ar fi acestea, demonstrează că Societatea nu a dat o învăţătură clară cu privire la acest subiect.

Expresia „xulon” sau xylon”, are mai multe sensuri, în greaca koine.

Această expresie a fost folosită pentru a se referi la: buşteni (Iliada, 8.507; Thucydides, Historia 7.25.2; Herodot, Historiarum 1.186), copaci (Xenophon, Anabasis 6.4-5), bănci (Demosthenes, 1111.22; Aristophanes, Vespae, 90; Acharnenses, 25), piaţa de lemn (Aristophanes, Fragmenta 402-403), şi chiar o lungime de măsură [din lemn] (Hero, Geometrica 23.4.11).

În contrast cu articolul din „Treziţi-vă”, care a susţinut, că sensul lui xulon‚ nu permite să se referă la obiecte, format din două bucăţi de lemn şi astfel construite într-o formă’, în mod clar însă expresia: xulon, se referă la „banci” şi alte „piese de lemn”, care au fost îmbinate împreună din piese separate de lemn, conform cu folosirea cuvântului de câtre scriitorii greceşti.

În Biblie, xylon a fost utilizat pentru a desemna: ciomege (Matei 26:47); lemn (Luca 23:31); butuci ca mijloc ruimentar de tortură a celor întemniţaţi (Fapte 16:24), şi materiale de construcţie din lemn (1Corinteni 3:12), precum şi pom (Apocalipsa 2:7; Apocalipsa 22:19).

În ce priveşte cuvântul: „stauros”, Societatea Turnul de Veghe recunoaşte, că pe lângă sensul originar a lui „stauros”, acesta a primit ulterior şi sensul de cruce. Astfel în cartea: „Reasoning From the Scriptures”, 1987, p. 89, şi în W 15/2 1960 p.127 (eng.), se învaţă că „mai târziu”, stălpul avea o mică bucată de lemn transveresală. Când „mai târziu”, în ce an?

 

Multe publicaţii Watchtower [Truth that Leads to Eternal Life, 1968, pp. 142-143; Awake!, 8 May 1969, p. 4; Reasoning, pp. 90-91; Watchtower, 15 August 1987, p. 22; Insight, Vol. 1, pp. 1191; Watchtower, 1 May 1989, pp. 23-24], citează „Vine's An Expository Dictionary of New Testament Words”, 1948, Vol. 1, p. 256, care declară că stauros a căpătat sensul de cruce, de abia în sec. III e.n.

 

În plus, într-un Treziţi-vă! în care s-a publicat un articol prin care Nicholas Kip, susţinea că schimbarea din stâlp în cruce, a avut loc în zilele împăratului Constantin (312-337 e.n.). În concluzie, impresia oferită de WTS este că stauros a primit sensul de cruce, doar între 250 – 315 e.n.

 

Dar acest lucru nu poate fi cazul, pentru că cuvântul stauros menţionat regulat la romani ca metodă de răstignire datează încă dinaintea lui Cristos în secolul III î.e.n. Încă de atunci la Romani, la lemnul vertical (la stâlp) era inclus şi patibulum, adică lemnul orizontal, ceea ce este de neconceput, ca cuvântul staruros să aibă sensul vechi, iniţial de stâlp simplu. Astfel există referinţe la răstignirea pe cruce în greacă, descrisă în al treilea şi al doua secol î.e.n. (înaintea lui Cristos) cât şi din primul secol î.e.n. (înaintea lui Cristos).

 

În contrast cu învăţăturile Societăţii care sugerează că sensul de cruce a apărut după crucificare lui Isus, există dovezi directe care să demonstreze contrariul.

 

Referiri la „stauros”, în formă de cruce, datează din al treilea-lea secol î.Hr. Din timpul războaielor punice (primul război: 264-241 î.e.n; al doilea război: 218-201 î.e.n.; al treilea 149-146 î.e.n.).

 

Citate din Plaut (250 – 184 î.e.n.), Seneca (4 î.e.n. – 65 e.n.), şi Tacitus (55-115 e.n.), care au scris din secolul III î.e.n. până în al doilea secol e.n. arată fără echivoc că (1) Punctul crucial include un patibulum sau furca (ambele însemnând „traversă”), victime transportau patibulum înainte de răstignirea lor.

 

[Vezi următoarele lucrări: Persa, 295, Miles Gloriosus, 359-360, Mostellaria, 55-57, Mostellaria, 359-360, Carbonaria fr. 2. Vezi şi: Polybius, Historiae 1.86.6; Chariton, Chaereas and Callirhoe, 4.3.5-6, cât şi Philo of Alexandria, In Flaccum 70-72, din anii: 20 î.e.n. – 50 e.n. etc.]

 

Vezi linkul în engleză:  http://www.jehovahs-witness.net/watchtower/bible/92381/1/The-facts-on-crucifixion-stauros-and-the-torture-stake  

 

Şi în germană: http://de.wikipedia.org/wiki/Kreuz_(Christentum)

 

Astfel condamnaţii erau condamnaţi pe stauros, adică pe cruce, deoarece deja în timpul lui Cristos acesta a avut sensul de cruce, adică de stâlp la care se adăuga platibium, adică un lemn vertical, la care se adăuca un lemn orizontal, dus de condamnat până la locul execuţiei în spate [ca şi în filmul: Isus din Nazaret].

 

Să mergem în continuare la următorul subunct:

 

2) Alte dovezi aduse de Martorii lui Iehova:

 

Versiunea NW la apendice, p.1695, mai aduce argumentul că Isus a fost pironit pe un stâlp, după cum unii din primul secol au fost pironiţi pe stâlp, la care face referire Josepuhus Flavius în cărţile lui scrise în limba greacă.

 

În greacă este „stauros”, iar unii traducători ai cărţilor lui Josepuhus au tradus cu stălp, alţii cu cruce.

 

De pildă, în cărţile lui Josepuhus Flavius, traduse în limba română la EDITURA HASEFER, Bucureşti, 2001, este tradus cu cruce, nu ca şi o traducere engleză din care redă WTS. Astfel în Antichităţi iudaice, VOL. II, cap. X, se spune: 10. Varus şi-a trimis o parte din trupele sale de-a lungul şi de-a latul ţării, să pună mâna pe aţâţătorii la răscoală. Potrivit ordinului său, au primit pedepse doar căpeteniile care au fost mai vinovate, pe când ceilalţi au fost eliberaţi, numărul celor ţintuiţi pe cruce din această pricină ridicându-se la vreo două mii”. [sublinierea îmi aparţine]. În timp ce în NW, se spune: „atârnare pe stâlp”, făcând referire la acelaşi pasaj, dintr-o ediţie engleză a cărţii: Antichităţi iudaice. Astfel acest argument nu este concludent, unii traducători au tradus „stauros” cu sensul primar, iniţial, de stâlp, iar alţii cu sensul primit ulterior de cruce.

 

Un al argument al martorilor lui Iehova, este cel potrivit căreia, Domnul Isus a murit după legea lui Moise (Ioan 19:7). Iar în legea lui Moise, se arată că cel condamnat trebuia spânzurat de un lemn. În Deuteronom 21:22-23, se spune: „Dacă se va omorî un om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea şi l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn; ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu şi să nu spurci ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău”.

 

Însă acest text nu vorbeşte de pironirea pe lemn a unui om viu! Ci a unui om mort! Textul spune: Dacă se va omorî un om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea şi l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort...”. În istoria lui Israel, peste tot după ce oamenii erau omoâţi, ulterior ei erau spânzuraţi pe un lemn (vezi: Iosua 10:26-27; 2Samuel 4:12).

 

Apostolul Pavel spune în Galateni 3:13: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”. Aici apostolul Pavel, care era un expert în lege, ştia că legea prevedea ca doar cei omorâţi cu pietre, puteau fi ulterior spânzuraţi pe lemn, însă el nu a dorit să spună că Cristos a murit spânzurat după lege, ci a dorit să spună că Cristos a răscumpărat prin moartea Sa nu doar păcatele oamenilor, ci i-a scos pe evrei de sub lege. Şi a a realizat acest lucru, făcându-se El Însuşi blestem, fiindcă a luat păcatele noastre asupra Lui, şi astfel Dumnezeu L-a pedepsit pentru păcatele noastre (Comp. cu 2Corinteni 5:21). Apostolul Pavel face aici o comparaţie, aşa cum un răufăcător iudeu, după omorârea cu pietre este spânzurat şi devine blestem, tot aşa luând păcatele noastre Isus prin răstignire, devine blestemat şi pedepsit pentru ele, asemănător cu legea.

 

Apostolul Pavel face referire la acest text, nu pentru că Cristos a murit după această lege din Deuteronom 21:22-23, ci pentru că a considerat această comparaţie utilă. Şi pentru a dovedi că Isus a devenit blestem prin crucificare.

 

De fapt, pedeapsa pentru hulă, de care a fost acuzat Isus (Matei 26:65), era omorârea cu pietre, nu pironirea de viu pe un lemn (Levitic 24:14-16; Levitic 24:23).  Domnul Isus era să fie ucis de câteva ori cu pietre de iudei pentru hulă (Ioan 8:59; Ioan 10:31-33; Ioan 11:8), astfel dacă Isus ar fi fost ucis după legea iudeilor, ar fi fost ucis cu pietre nu prin răstignire. Doar după moarte eventual era spânzurat pe lemn, dar nu ca persoană vie.

 

Conform legii lui Moise, uciderea cu pietre se practica pentru umătoarele păcate: jertfirea copilului tău în cinstea unui zeu fals (Levitic 20:2); pentru spiritism (Levitic 20:27; Levitic 24:23); pentru hulă (Levitic 24:14), sau dacă cineva blestama Numele lui Dumnezeu (Levitic 24:16) , dacă cineva călca sabatul (Numeri 15:35-36); pentru îndemn la idolatrie (Deuteronom 13:10); pentru idolatrie (Deuteronom 17:5; Deuteronom 21:21); pentru adulter (Deuteronom 22:21-24).  

 

Toate acestea indică că Cristos a fost crucificat după legea şi obiceiul roman, căci versetele din Deuteronom 21:22-23, fac referire la momentele de după moarte. Niciodată un condamnat nu era executat prin atârnarea sa de un lemn sau prin spanzurare (Tratatul Talmudic Sanhedrin 75b). Singurul lucru care se făcea era ca după moartea prin lapidare, trupul neînsufleţit să fie atârnat pentru câteva ore pe un lemn, pentru ca apoi, în aceeaşi zi, să fie înmormântat.

 

Societatea Turnul de Veghe, are argumente pregătite şi pentru varianta că  romani l-au pedepsit pe Cristos după metoda lor. Ei citează pe P.W. Schmidt, care scrie într-o lucrare de-a sa la p.387-389: ,,În afară de flagerare, potrivit relatărilor din evanghelii, nu poate fi luată în considerare ca pedeapsă aplicată lui Isus decât cea mai simplă formă de crucificare romană: atârnarea trupului gol pe un stâlp…” (vezi apendice NW p. 1695).

 

În apendicele NW – 2006, se mai face referire la cartea în latină: „De cruce libri tres”[2] (Anvers - 1629, p.29), scrisă de autorul Justis Lipsius (1547- 1606), din care WTS redă gravura cu „crux simplex”.

 

Autorul cărţii care a introdus mai multe imagini în carte, chiar şi cea a lui Isus pe crucea obişnuită, conchide că Isus nu a murit pe un stâlp, ci pe o cruce. La p. 83, este redat o răstignire pe cruce!!!

 

Turnul de Veghe este necinstit, scoate poza din carte, fără a recunoaşte că autorul, din multitudinea de tipuri de răstignire care apar în carte, susţine răstignirea lui Isus pe cruce. De fapt, Turnul de Veghe scoate uneori pasajele din context pentru a-şi susţine doctrina.

 

Chiar dacă am admite prin absurd, că Isus a fost pironit doar pe un stâlp simplu, având în vedere că spre vârful stâlpului, la porunca lui Pilat, a fost pusă o inscripţie pe o scândură (Luca 23:38), stâlpul a devenit cruce.

 

De exemplu, uitaţi-vă la ilustraţia de la pagina 188, din cartea martorilor lui Iehova: „Să ascultăm de Învăţătorul cel Mare” şi veţi vedea un stâlp cu o scândură la vârf, aşadar o formă de cruce!

 

Revenind la argumentul ridicat de Turnul de Veghe, se poate spune totuşi că în multe cazuri, romani pironeau oamenii pe o cruce şi nu pe un stâlp, astfel The Ancor Bible Dictionary face aluzie la această situaţie când afirmă: „Uneori crucea nu a fost decât un stâlp vertical. Adeseori totuşi a fost o piesă încrucişată ataşată fie de partea de sus ca să-I dea forma de T (crux commissa) sau imediat sub vârf, ca în formele cele mai populare ale simbolului creştinesc (crux immissa)”.[sublinierea îmi aparţine].

 

Prin urmare, romanii nu se foloseau doar de un stâlp (crux simplex), ci adeseori „a fost o piesă încrucişată”, deoarece călăii care pironeau oamenii, o făceau în funcţie de cruzimea lor, ca forma de pedeapsă să varieze, astfel Seneca cel Tânăr (istoric roman) spune: „Am văzut acolo cruci nu numai de un singur fel”, Iar Josephus Flavius spune cu privire la răstignirea refugiaţilor evrei din 66-70 e.n. următoarele: „nu a fost un sistem fix pentru răstignirea condamnaţilor. Multe au depins de ingeniozitatea sadică de moment.”

 

Astfel chiar dacă relatările folosesc „stauros”, având în vedere că acest termen în sec. II î.e.n. a căpătat sens de cruce, şi deoarece faptul că pedeapsa dată de romani era o piesă încrucişată, este foarte posibil ca lemnul pe care a fost prironit Isus, să fie o cruce.

 

Un alt argument al martorilor, este o prefigurare pe care însuşi Domnul o explică, în Ioan 3:14, unde El spune: ,,Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului”, astfel Învăţătorul Isus ne învaţă că El urma să fie omorât, iar instrumentul morţii Sale avea să fie asemănător cu lemnul pe care a fost înălţat şarpele în pustie. Astfel şarpele a fost înălţat pe o prăjină (Numeri 21:8), adică pe un lemn vertical tot aşa şi Isus avea să fie înălţat. Acesta este un argument folosit de Martorii lui Iehova, pentru susţine că Isus a murit pe un stâlp.

 

Însă observaţi afimaţia lui Isus, El nu face o paralelă sau comparaţie între prăjină şi stâlp, ci între ‚înălţarea şapelui’ şi ‚înălţarea Sa’.

 

Primii creştinii sau folosit de prefigurările Scripturilor ebarice. Astfel scriitorii credincioşi din sec. I-III e.n. care au trăit după apostoli, folosesc foarte mult în scrierile lor dovezi din aceste prefigurări, pentru a dovedi iudeilor, că urma să vină un Mesia ce va fi crucificat. Astfel Iustian Martirul explică acest pasaj astfel în anul cca. 150 e.n. „Discuţia fiziologică despre Fiul lui Dumnezeu din „Timoteus” al lui Platon, în care el spune: „El l-a pus de-a curmezişul în univers” este, de asemenea, împrumutată de la Moise. Căci în scrierile lui Moise se relatează cum, la un moment dat, când izraeliţii au ieşit din Egipt şi erau în pustiu, au fost muşcaţi de şerpi veninoşi, vipere şi năpârci şi de orice fel de şerpi, care i-au omorât pe oameni. Prin inspiraţia şi influenţa lui Dumnezeu, Moise a luat aramă, i-a dat forma unei cruci şi a aşezat-o în cortul cel sfânt, spunând poporului: „Dacă vă uitaţi la aceasta şi credeţi, veţi fi salvaţi”. Când au făcut aşa, se spune că şerpii au murit şi poporul a scăpat astfel de moarte. Platon a citit aceste lucruri, dar neînţelegându-le corect, nepricepând că era vorba de forma unei cruci, ci crezând că se menţiona aşezarea de-a curmezişul, a spus că puterea a doua, după Dumnezeu, a fost aşezată în univers de-a curmezişul. El vorbeşte şi despre un cel de-al treilea, pentru că a citit ceea ce s-a spus prin Moise: „Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor”. El acordă cel de-al doilea loc Logos-ului, care este cu Dumnezeu, despre care el spune că a fost aşezat de-a curmezişul în univers, iar al treilea loc revine Duhului...”

 

Chiar dacă Iustin este posibil aici să nu se bazeze pe litera textului, dar totuşi acest pasaj, indică că Iustian a considerat la anul cca. 150 e.n. că Isus a murit pe o cruce. Chiar prefigurarea cu şarpele de aramă poate să susţină crucea şi nu stâlpul, deoarece o prefigurare nu este o paralelă perfectă.

 

Şi în plus, mulţi biblişti consideră că prăjina a fost o cruce de tip: T pe care a fost aşezat şarpele, după cum apare în multe ilustraţii (poze) ale diferitelor cărţi care au reprodus prin desen, gravură, pictură, această relatare biblică.

 

Există prefigurări ale crucii cu lemne de diferite forme, mărimi:

 

În Geneza 48:13,Geneza 48:14, este descrisă binecuvântarea lui Iacov dată copiilor lui Iosif cu punerea mâinilor încrucişate (în formă de cruce), relatare explicată de scriitorii credincioşi din sec. II. ca prefigurând crucea lui Cristos.

 

Cu o anumită ocazie pentru ca Israel să învingă pe Amalec, Moise a trebuit să stea cu mâinile întinse în sus (Exod 17:8-13), astfel Moise îl reprezintă pe Cristos (Deuteronom 18:15-18), iar întinderea mâinilor lui Moise reprezintă răstignirea sau atârnarea nu deasupra capului ca pe un stâlp, ci la stânga şi la dreapta ca pe cruce.

 

David se ruga profetic despre Mesia în Psalm 22:21  „Scapă-mă din gura leului şi scoate-mă din coarnele bivolului!”. Mai mulţi scriitorii credincioşi interpretează că Isus fiind între coarnele bivolului, reprezintă răstignirea pe cruce, cruce cu cele două laturi ale ei (coarne laterale).

 

3) Referirile indirecte ale Bibliei la lemnul morţii lui Isus

 

Pentru a trage o conluzie justă, vom apela la referirile despre lemnul pironirii Domnului Cristos, indirecte, adică dacă până aici am analizat etimologic cuvintele din greacă pentru cruce, şi am văzut, că înţelesul lor iniţial era cel de stâlp, lemn, bârnă, par, iar înţelesul ulterior de cruce.

 

Relatările din Evanghelii nu prezintă detalii ale răstignirii ceea ce nu exclude existenţa şi a unei bare transversale. Haideţi acum să vedem ce indică dovezile indirecte despre forma lemnului pe care a murit Domnul Isus Cristos.

 

În timp ce Martorii lui Iehova în publicaţiile lor, Îl prezintă prin intermediul imaginilor, pe „Isus” pironit pe un simplu stâlp, cu mâinile fixate deasupra capului într-un singur cui, Biblia arată totuşi că în mâini au fost bătut cuie (la plural) şi nu un singur cui. Observaţi afirmaţia lui Toma din Ioan 20:24-25: „...Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”.

 

Conform acestei afirmaţii, mâinile lui Isus trebuiau să fi fost străpunse, de cel puţin două cuie, unul într-o mână şi altul în alta, ca să se potrivească cu descrierea lui Toma, care a cerut să vadă „în mâinile Lui semnul cuielor”.

 

Această descriere nu concordă cu pozele din publicaţiile Turnului de Veghe, unde Isus este atârnat cu ambele mâini de un singur cuie. În plus, fiind vorba de două cuie, e mai plauzibil să credem că e vorba de o atârnare pe o cruce nu pe un stâlp, unde este loc puţin pentru a bate două piroane prin mâini într-un stâlp.

 

O altă dovadă indirectă, este afirmaţia din Evanghelii potrivit căreia: „I-au scris deasupra capului vina: „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor”. (Matei 27:37). Deci conform Evanghelistului Matei, inscripţia a fost pusă „deasupra capului”. Ori dacă Isus era pironit doar pe un stâlp, Evanghelistul ar fi trebuit să spună că inscripţia a fost pusă deasupra mâinilor. Însă doar dacă mâinile au fost pironite lateral, pe un lemn orizontal, formând o cruce cu stâlpul vertical, şi nu deasupra capului ca pe un stâlp simplu, Evanghelistul ar fi putut spune „I-au scris deasupra capului vina”. Aceasta este o dovadă clară că Isus a murit nu pe un crux simplex (stâlp), nici pe o crux commissa care avea forma literei „T" de tipar, căci pe o astfel de cruce nu prea avea unde să bată inscripţia, nici pe crux decussata (crucea Sf. Andrei) avea forma literei „X"; ci pe crux immissa, obişnuită, alcătuită din două bârne: 

 

4) Ce spun Scriitorii credincioşi din sec. I-III e.n. despre lemnul morţii lui Cristos?

 

Scriitorii credincioşi: sunt cei care au scris în perioada secolului I, până la începutul secolului III e.n.

 

Conform cu NW apendice, p. 1695, se susţine că: pe la mijlocul secolului al III- A.D., bisericile se îndepărtaseră de undele doctrine ale credinţei creştine, sau le denaturaseră...bisericile acceptau în rândurile lor păgâni care nu se regeneraseră prin intermediul credinţei şi cărora li se permitea în mare măsură să-şi păstreze semnele şi simbolurile păgâne. Astfel T-aul sau T-ul, în forma sa cea mai folosită, cu bara transversală coborâtă, a fost adoptat pentru a reprezenta crucea lui Cristos. [sublinierile îmi aparţin]

 

Astfel Turnul de Veghe susţine că doar pe la jumătatea sec. III, creştinii au introdus semnul păgân al crucii în biserici, şi a început credinţa conform căreia, Isus a murit pe o cruce, deoarece mulţi care au intrat în biserică nu au mai fost regeneraţi prin credinţă.

 

Oare este adevărată afirmaţia din apendicele NW? A susţinut biserica doar de pe la mijlocul sec. III că Isus a murit pe cruce şi nu pe stâlp? Există mai multe citate clare ale concucătrorilor bisericeşti, din sec. I sau II, cât şi de la începutul sec. III, e.n. care susţin că Isus a murit pe cruce. Să le analizăm în continuare.

 

În cărţile lor, scriitorii credincioşi, fac referire de sute de ori la „saturos”, traducătorii români, au tradus cu „cruce”, însă părinţii bisericii nu doar că menţionează expresia „stauros”, ci ei o şi descriu. Ei descriu intrumentul prin care a fost ucis Cristos, uneori chiar cu lux de amănunte. Toate aceste descriei converg spre ideea că Isus a murit pe o cruce din lemn. Voi prezenta în continuare câteva citate despre forma lemnului pe care a murit Domnul Isus, voi sublinia expresiile sau frazele cheie.

 

Epistola lui Barnaba, pare să fi fost scrisă după distrugerea templului din Ierusalim, în anul 70 e.n., dar înainte ca oraşul să fie reconstruit de Hadrian, după revolta din anii 132-135 e.n. Nu este posibilă o precizie mai mare între limitele menţionate (70-135 e.n.). Unii cercetători consideră că a fost scrisă cam prin anul 100 e.n.

 

În capitolul 9, se spune: „9:8 Căci El spune: „Şi Avraam a tăiat împrejur din casa lui optsprezece şi încă trei sute de oameni”. Ce se poate cunoaşte prin aceasta? Observaţi că sunt menţionaţi mai întâi cei optsprezece şi apoi, după o pauză, ceilalţi trei sute. În cei optsprezece, IH, Îl avem pe Isus; iată pentru ce acea cruce a literei T avea să aducă harul răscumpărător, sunt menţionaţi şi cei trei sute. Deci, el Îl arată pe Isus în cele două litere, IH, şi crucea în litera T.

 

Aici autorul consideră anumite cifre din Biblie ca fiind prefigurări ale lui Cristos şi crucii Sale.

 

În Capitolul 12, se spune: „12:1 În acelaşi fel se referă la cruce în alt profet, care spune: „Când se vor împlini aceste lucruri? Domnul spune: Când pomul se va pleca şi se va ridica din nou şi când va curge sânge din el”. Avem iarăşi o profeţie privitoare la cruce şi la Cel ce va fi răstignit”.

 

Aici crucea (stauros) este comparată cu un pom din care curge sânge.

 

„12:2 Prin Moise, El spune din nou – când Israelul era atacat de duşmani, pentru ca să le amintească atunci când luptau cu vrăjmaşii, că au fost eliberaţi din moartea pentru păcatele lor, Duhul a spus inimii lui Moise să facă forma unei cruci (tou staurou) şi a celui cea avea să sufere, pentru că, spune El, dacă ei nu vor nădăjdui în El, vor fi veşnic atacaţi. Prin urmare, Moise a aşezat armă lângă armă pe câmpul de luptă şi, stând mai sus decât toţi, şi-a ridicat mâinile, (vezi: Exod 17:8-12) şi astfel a învins Israel; apoi, când le-a lăsat jos, israeliţii au fost din nou măcelăriţi”.

 

Iată rugăciunea şi ridicarea mâinilor lui Moise în sus la dreapta şi stânga lui, atunci când Israelul se lupta cu Amalec, a adus victoria pentru Israel. Mâinile lui Moise erau ţinute de Aron şi Hur ridicate pentru victoria în luptă, aceste mâni întinse în sus, prefigura jertfa lui Isus pe cruce.

 

12:4-5: „În alt profet, El spune din nou: „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător, (vezi: Isaia 65:2) care vorbeşte împotriva căii Mele drepte”. 12:5 Moise face iarăşi un alt model al lui Isus...”.

 

Din nou ridicarea mâinilor lui Moise spre Israel, este explicat în această epistolă că ar reprezenta modelul după care Isus urma să moară cu mâinile întinse.

 

Ireneu (Irineu) din Lyon (115-190 e.n.), în cartea a IV a lui Irineu, la capitolul V :5, se spune: „La fel şi apostolii, care erau din spiţa lui Avraam, au părăsit corabia şi pe tatăl lor şi au urmat Cuvântul. În acelaşi fel noi, care avem aceeaşi credinţă ca şi Avraam şi care purtăm crucea aşa cum a dus Isaac lemnele, Îl urmăm pe El. Prin Avraam, omul a învăţat înainte şi s-a obişnuit să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu. Căci Avraam, potrivit credinţei lui, a urmat porunca dată de Cuvântul lui Dumnezeu şi, cu mintea pregătită, a adus, ca jertfă pentru Dumnezeu, pe singurul şi iubitul lui fiu, pentru ca şi Dumnezeu să dea, pentru întreaga lui sămânţă, pe singurul şi iubitul Lui Fiu, ca jertfă pentru răscumpărarea noastră”.

 

Aici Ireneu compară lemnele duse în spate de Isac cu crucea dusă în sapte de Isus Cristos.

 

Iustian Martirul (100-165 e.n.) apologet creştin şi martir:

 

În Prima Apologie, CAPITOLUL XXXV - Alte profeţii împlinite, Iustian a scris: „...Există următoarele preziceri: „căci un copil ni S-a născut, un fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umerii Lui” - ceea ce reprezenta puterea crucii, căci în legătură cu ea El Şi-a folosit umerii, când a fost răstignit, după cum va fi clarificat mai mult în discursul următor. Din nou, acelaşi profet Isaia, fiind inspirat de Duhul profetic, a spus: „Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător şi răzvrătit, care umblă pe o cale rea. Ei îndrăznesc acum să Mă întrebe de judecată şi să se apropie de Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, El spune din nou prin alt profet: „Mi-au străpuns mâinile şi picioarele şi trag la sorţi pentru cămaşa Mea”. Într-adevăr, regele şi profetul David, care a rostit aceste lucruri, nu a suferit nici unul din ele, dar Isus Cristos Şi-a întins mâinile, fiind răstignit de evreii care au vorbit împotriva Lui şi care au negat că El era Cristosul. După cum spune profetul, L-au chinuit şi L-au aşezat pe scaunul de judecată, spunând: „Judecă-ne”. Iar expresia „Mi-au străpuns mâinile şi picioarele” a fost folosită cu privire la cuiele cu care I-au fost prinse pe cruce mâinile şi picioarele.

 

Aici Iustian folosind afirmaţia din Isaia 9:6, arătând că domnia va fi pe umerii Lui, susţine că aceasta ar reprezenta crucea căcă în legătură cu ea, El şi-a folosit umerii. Într-adevăr ca să ducă lemnul orizontal, platibium, era nevoie de ambii umerii, în ce priveşte stâlpul de tortură susţinut de martori, era necesar doar un umăr.

 

Tot în Prima Apologie capitolul: LV, se spune: „Dar în nici unul dintre cazuri, nici chiar în cele ale acelora care au fost numiţi fiii lui Jupiter, nimeni nu a imitat crucificarea, căci ei nu au înţeles-o, întrucât toate lucrurile spuse despre ea au îmbrăcat o formă simbolică. Şi acesta este, după cum a prevestit profetul, cel mai mare simbol al puterii şi al rolului Său, fapt dovedit şi de lucrurile observate de noi înşine. Căci, gândiţi-vă dacă toate lucrurile din lumea aceasta ar putea fi conduse sau ar putea avea vreo legătură între ele fără forma aceasta. Marea nu poate fi traversată dacă acel trofeu numit pânză nu se află în siguranţă, pe corabie. Pământul nu poate fi arat fără ea; cei ce sapă şi meşteşugarii nu pot lucra decât cu unelte care au această formă. Iar forma oamenilor nu diferă de cea a animalelor lipsite de raţiune decât prin faptul că ei stau în picioare, cu braţele întinse, iar pe chipul lor, de la frunte porneşte nasul, prin care respiră orice creatură vie - iar acestea nu arată altă formă decât pe cea a crucii. Aşa a spus şi profetul: „Respiraţia dinaintea feţei noastre este Domnul Cristos”. Iar puterea acestei forme este arătată chiar de simbolurile voastre pe ceea ce voi numiţi "vexilla" [stindarde] şi trofee, cu care sunt însemnate toate proprietăţile statului vostru, folosindu-le ca însemne ale puterii şi stăpânirii voastre, chiar dacă o faceţi în necunoştinţă de cauză”.

 

Iustian aduce argumente că forma crucii lui Cristos este un simbol, o formă care apare în multe lucruri utile din viaţa aceasta, ca: catargul la corabie, care este în formă de cruce, plugul rudimentar în formă de cruce, anumite unelte de tâmplărie în formă de cruce, chiar omul cu mâinile întinse la dreapta şi stânga, are forma de cruce, stindardul roman, de prăjină cu un vultur cu aripile întinse, seamănă cu crucea.

 

Astfel Iustian Martirul înţelegea prin „stauros”, nu doar o simplă bârnă, ci un lemn în formă de cruce. Şi să nu uităm, el scrie la câţiva ani (cca. 50 de ani) de la moartea apostolului Ioan.

 

În cartea Dialogul cu iudeul Tryfon, Iustian vorbeşte cu un iudeu care nu este creştin, şi îi dovedeşte din V.T. că Isus este Mesia. În CAPITOLUL XL – EL REVINE LA LEGEA MOZAICĂ ŞI DOVEDEŞTE CĂ ACEASTA CONŢINEA IMAGINEA LUCRURILOR REFERITOARE LA CRISTOS, el a scris: „Misterul mielului care Dumnezeu a poruncit să fie jertfit de Paşti, reprezenta modelul lui Cristos, cu al cărui sânge, pe măsura credinţei în El, cei care cred în El îşi ung casele şi pe ei înşişi. Puteţi înţelege cu toţii că, de aceea, creaţia lui Dumnezeu – şi anume Adam – a fost o casă pentru duhul care venea de la Dumnezeu. Voi dovedi faptul că această poruncă a fost temporară astfel: Dumnezeu nu îngăduie ca mielul de Paşti să fie jertfit altundeva decât acolo unde era chemat numele Lui, ştiind că vor veni zile, după suferinţele lui Cristos, când până şi Ierusalimul va fi dat duşmanilor voştri şi toate jertfele vor înceta, iar mielul cu privire la care se poruncise să fie fript în întregime, era un simbol al suferinţelor crucii, prin care avea să treacă Cristos. Căci mielul e fript şi aranjat în formă de cruce. Căci o vergea este trecută din partea de jos a mielului, până la cap şi una de-a lungul spatelui, de care erau ataşate picioarele mielului.

 

 În CAPITOLUL XC – MÂINILE ÎNTINSE ALE LUI MOISE SEMNIFICAU ANTICIPAT CRUCEA, Iustian a scris: „Atunci când poporul”, am răspuns eu, „a purtat război cu Amalek şi fiul lui Nave (Nun), numit Isus (Iosua), a condus lupta, Moise însuşi s-a rugat lui Dumnezeu, întinzându-şi amândouă mâinile, iar Hur şi Aaron le-au susţinut întreaga zi, ca să nu şi le lase jos când obosea. Căci dacă ar fi renunţat la vreo parte a acestui semn, care imita crucea, poporul ar fi fost învins, după cum este consemnat în scrierile lui Moise. Dar pentru că el a rămas în această poziţie, Amalec a fost înfrânt, şi victoria a fost obţinută prin cruce. Căci poporul nu a fost mai puternic pentru că Moise s-a rugat, ci pentru că în vreme ce unul care purta numele de Isus (Iosua) se afla în fruntea bătăliei, Moise însuşi a făcut semnul crucii. Care dintre voi nu ştie că rugăciunea însoţită de plânsete şi lacrimi, cu faţa la pământ sau cu genunchii plecaţi, Îl înduplecă pe Dumnezeu mai degrabă decât celelalte? Dar nici Moise, nici altcineva nu s-a rugat astfel în vreme ce stătea pe piatra ce Îl simboliza pe Cristos, aşa cum am arătat”.

 

 El a scris în capitolul XCI: „Arătând şi într-alt fel puterea tainei crucii, Dumnezeu a spus prin Moise (în Deuteronom 33:13-17) « coarnele lui întocmai ca coarnele rinocerului : întru ele va împunge neamurile, până la marginile pământului ». Nimeni n-ar putea spune şi dovedi că « coarnele rinocerului » (care de alt fel, nu are decât un singur corn) s-ar putea referi la un alt lucru sau la o altă formă decât numai la figura care înfăţişează crucea. Căci crucea este un lemn drept, la care atunci când un alt lemn lateral, partea de sus se vede ridicată întocmai ca un corn, în timp ce marginile celelalte, care sunt de o parte şi de cealaltă, se văd ca două coarne, legate de un singur corn. În ceea ce priveşte cuvintele : « întru ele va împunge neamurile până la marginile pământului » ele arată tocmai lucrarea care se întâmplă acum în toate neamuruile. Căci oamenii din toate neamurile fiind împunşi, cu alte cuvinte fiind pătrunşi de pocăinţă, prin taina aceasta (taina salvării prin jertfa de pe cruce) au venit la închinarea adevăratului Dumnezeu”.

 

Iată descrierea clară a formei lemnului pe care a murit Cristos, şi anume: „Căci crucea este un lemn drept, la care atunci când un alt lemn lateral...”, pe baza prefigurării ridicărilor de mâini ale lui Moise, şi a profeţiei din Deuteronom 33:17, că prin coarnele bivolului se vor împunge neamurile. Bivolul are două coarne după cum crucea are două extremităţi laterale (comp. şi cu Psalm 22:21).

 

Aici Iustian susţine că piatra pe care a stat Moise, Îl reprezenta pe Cristos, şi ridicarea mâinilor în sus, reprezenta: crucificarea Lui. În  CAPITOLUL CV – PSALMUL PREVESTEŞTE, DE ASEMENEA, RĂSTIGNIREA ŞI SUBIECTUL ULTIMELOR RUGĂCIUNI ALE LUI ISUS PE PĂMÂNT, el îi spune iuedeului: „Partea următoare a psalmului: ‚Dar Tu, Doamne, nu Îţi îndepărta ajutorul de mine; grăbeşte de-mi ajută. Scapă-mi sufletul de sabie şi viaţa din ghearele câinilor. Scapă-mă din gura leului şi scoate-mă din coarnele unicornilor’ informa şi prevestea evenimentele care aveau să I se întâmple. Căci am dovedit deja că El a fost singurul născut din Tatăl tuturor lucrurilor, conceput într-un mod aparte, era Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu, care a devenit apoi om, prin naşterea din fecioară, după cum am aflat din scrierile apostolilor. În plus, a fost prezis şi faptul că El avea să moară prin răstignire. Căci pasajul: ‚Scapă-mi sufletul de sabie şi viaţa din ghearele câinilor. Scapă-mă din gura leului şi scoate-mă din coarnele unicornilor’ indică suferinţele de care avea să moară, prin răstignire. Căci ‚coarnele unicornilor’ v-am explicat deja că reprezintă crucea...”

 

Aceste simboluri din V.T. a vergelelor din miel, a mâinilor întinse a lui Moise, şi al coarnele, indică spre forma crucii pe care a murit Cristos. Tot la fel simbolurile luate din mediul înconjurător: catargul la corabie, care este în formă de cruce, plugul rudimentar în formă de cruce, anumite unelte de tâmplărie în formă de cruce, chiar omul cu mâinile întinse la dreapta şi stânga, are forma de cruce, stindardul roman, de prăjină cu un vultur cu aripile întinse, seamănă cu crucea.

 

Tertullian (Scrie între 190-220 e.n.):

 

„(14)...un minotaur cu două coarne...ale căror coarne au fost extremităţi de cruce”. (Adversus Marcionum, 3.18.3-4).

„(15) Şi din nou, de ce a făcut Moise cu această ocazie.......când Iosua era împotriva lui Amalec,... forma de cruce a fost esenţială” (Ibid., 3.18.6).

„(16)...care este T nostru, are aspect de cruce” (Ibid., 3.23.6).

 

În cartea: „Despre idolatrie”, la capitolul Cap. 12 - RĂSPUNSURI ULTERIOARE LA ACEASTĂ SCUZĂ, CUM TREBUIE SĂ TRĂIESC EU? El scrie: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Dacă vrei să fi ucenicul Domnului, este necesar să-ţi „iei crucea şi să-l urmezi pe Domnul”: crucea ta, adică îngustimile şi torturile tale, sau doar trupul tău, care este sub forma unei cruci”.

 

Ireneu, se foloseşte de aceleaşi comparaţii şi prefigurări de: coarne, ridicarea mâinilor lui Moise, corpul uman cu mâinile întânse care are fomă de cruce, litera T.

 

Melito a scris circa în 170 e.n. episcop de Sardes, a ocupat cel dintâi loc între episcopii din Asia la mijlocul secolului al II – lea d.C. În Din Catena despre Geneza, el a scris: „În locul lui Isaac cel drept, un berbec a apărut pentru jertfă, pentru ca Isaac să fie eliberat din legăturile sale. Jertfirea acestui animal l-a răscumpărat pe Isaac de la moarte. Tot aşa, Domnul, fiind jertfit, ne-a salvat; fiind legat, El ne-a dezlegat; fiind sacrificat, El ne-a răscumpărat ...Căci Domnul a fost un miel, ca şi berbecul pe care Avraam l-a văzut prins în tufişul Sabec. Dar tufişul reprezenta crucea, şi acel loc Ierusalimul, şi mielul Domnul legat pentru a fi jertfit.

 

Pentru că El a fost legat ca un berbec, afirmă el cu privire la Domnul nostru Isus Hristos, ca un miel a fost tuns, ca o oaie a fost dus la junghiere, şi ca un miel a fost crucificat; şi El a purtat crucea pe umerii Săi când a fost condus până sus pe deal pentru a fi junghiat, aşa cum a fost dus Isaac de tatăl său. Dar Hristos a suferit, şi Isaac nu a suferit: pentru că el era doar tiparul Celui care trebuia să sufere. Totuşi, chiar atunci când a servit numai pentru un tipar al lui Hristos, el i-a doborât pe oameni cu mirare şi cu frică.

 

Un nou mister era prezentat, - un fiu condus de tatăl său pe un munte ca să fie junghiat, a cărui picioare el le-a legat împreună, şi l-a aşezat pe lemnul sacrificiului, pregătind cu grijă tot ce era necesar pentru jertfirea lui. Isaac este tăcut, legat ca un berbece, fără să-şi deschidă gura, fără să scoată vre-un sunet. Pentru că nu temându-se de cuţit, nici tremurând în faţa focului, nici îngrijorat de perspectiva suferinţei, el a sprijinit cu curaj caracterul tiparului Domnului. Prin urmare acolo stă Isaac întins înaintea noastră, cu picioarele sale legate ca un berbec, iar tatăl lui stă lângă el, cu cuţitul dezvelit în mâna sa, fără ezitare să verse sângele fiului său”.

 

În scrierile acestea, sunt multe simboluri sau relatări luate şi aplicate la moartea pe cruce, unele e posibil să fie nişte paralele forţate între cruce şi anumite lucruri sau obiecte, însă în studiul nostru, nu ne interesează dacă ei au forţat sau nu sensul prefigurativ al unor obiecte, ci scopul acestui studiu este a vedea cum au crezut primii creştini, în ce priveşte forma lemnului pe care a fost răstignit Cristos.

 

În acest subcapitol, am dat doar câteva pasaje, spre a înţelege că primii creştinii au crezut că Isus a murit pe cruce şi nu pe un stâlp. Teoria WTS că doar de la jumătatea sec. III e.n. a fost introdus conceptul că Isus a murit pe cruce în biserică este fals, după cum vom vedea în continuare din dovezile istorice şi arheologice.

 

5) Ce spune istoria despre forma lemului pe care a fost pironit Isus?

 

Istoria face referire la mai multe tipuri de cruci. O pagină din The Catholic Encyclopedia prezintă patruzeci de tipuri de cruci! Mai jos prezint câteva cruci existente:

 

Peste 400 de forme de cruci

 

Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care urmatoarele 3 sunt cele mai raspandite:

 

-Crucea Tau, in forma de T (litera greaca Tau), forma cea mai veche, cu origini in Orientul pagan.

-Crucea latina/catolica (crux immissa), cu 4 brate inegale: (stalpul vertical mai lung). Este forma cea mai raspandita la ora actuala.

-Crucea greaca/ortodoxa, cu 4 brate egale: + (totodata simbolul actual al Crucii Rosii).

 

 In afara de tipurile mentionate mai sus, de o raspandire mai larga se mai bucura:
-Crucea slava/ruseasca (cu 6 brate laterale, cele de la baza fiind inclinate),
-Crucea celtica (cu un cerc in mijloc), Crucea Sfantului Andrei (in forma de X),
-Crucea papala (cu 6 brate laterale, cele din mijloc fiind mai lungi),
-Crucea trilobata (cu extremitatile in forma de trefla),
-Crucea sagitata (cu extremitatilre in forma de sageti), sau crucile unor vechi ordine cavaleresti, precum Crucea de Malta (cu bratele egale si extremitatile mult latite).
-Svastica (vechi simbol pagan) este si ea un fel de cruce (
crux gammata).

 


La început, crucea consta într-un simplu lemn vertical ascuţit la un capăt. Seneca o numeşte „crux acuta”, sau „crux simplex”. Mai târziu, la această parte verticală, o parte orizontală a fost adăugată, pe care acuzatul era fie legat cu sfori şi lăsat să moară de foame, fie pironit prin cuie foarte groase. De asemenea, sclavii puteau fi pironiţi şi pe copaci, pur şi simplu. „Crux decusata, numită aşa după asemănarea pe care aceasta o presupune cu romanul „decusis”, simbolul pentru cifra X (10), este asemănătoare ca formă cu litera greceasca „chi” (X). Este cunoscută şi sub numele de crucea Sfântului Andrei pentru că se crede că apostolul a suferit martiriul pe o astfel de cruce.

 

Pedeapsa pe cruce a fost folosită de către romani până în secolul al patrulea după Cristos. În prima parte a domniei sale, Constantin cel Mare a abolit acest supliciu în memoria şi în cinstea patimilor lui Isus Cristos.

 

Teribil instrument de tortură

 

La Roma, odată cu instaurarea Republicii (510 î.e.n.), crucea a început să fie utilizată ca instrument de pedeapsă în mod particular pentru sclavii găsiţi vinovaţi şi pentru crime grave. În două locuri ale operei sale, Cicero îl numeşte simplu pedeapsă pentru sclavi sau, mai explicit: cea mai grea şi mai îngrozitoare pedeapsă pentru sclavi.

 

Tot Cicero (106-43 î.e.n) ne informează că era cu stricteţe interzis ca această metodă de pedepsire să fie aplicată cetăţenilor romani. Suetoniu (69/75 – 130 e.n.) ne informează că această grozavă pedeapsă era totuşi folosită în cazul păturilor joase ale cetăţenilor romani, atunci când aceştia se arătau vinovaţi de rebeliune sau de piraterie, de tâlhărie sau mărturie mincinoasă. Potrivit autorilor romani din vechime, pedeapsa răstignirii era precedată de biciuirea condamnatului, iar după această pedepsire preliminară, acesta era forţat să-şi ducă crucea până la locul execuţiei, timp în care era supus injuriilor şi batjocurilor mulţimii. Odată ajunşi la locul supliciului, crucea era înălţată şi, odată cu ea, ne spune Plutarh (46-125 e.n.), era ridicat şi osânditul, după ce mai înainte fusese dezbrăcat şi pironit pe lemn cu patru cuie.

 

Pentru ca supliciul să dureze mai mult, unii criminali erau legaţi cu funii. La final, o plăcuţă numită „titulus” era plasată deasupra capului celui condamnat purtând pe ea numele condamnatului şi vina pentru care a suferit o asemenea pedeapsă. Sclavii erau crucificaţi în afara porţii Esquiline într-un loc numit Sessorium, de răstignirea lor ocupându-se anumiţi slujbaşi numiţi „carnifex servorum”. Pentru că supliciul se putea prelungi mai multe zile, Tacitus (55-115 e.n.) confirmă faptul că uneori li se zdrobeau fluierele picioarelor celor condamnaţi, acţiune denumită „crurifragium” sau „crura frangere”.

 

Crucea pe care a fost răstignit Cristos

 

Care dintre aceste exemple a reprezentat forma pe care a fost răstignit Domnul nostru? Mai ales că în ultima vreme au apărut reprezentări ale Răstignirii în care crucea lipseşte cu desăvârşire, Domnul nostru fiind răstignit pe un simplu lemn, o bară verticală fără bara orizontală cu care suntem obişnuiţi şi care formează imaginea crucii.

 

Practica răstignirii pe o cruce în forma literei T era la vremea aceea întâlnită doar în Apus. Crucea pe care Isus Cristos a fost răstignit este aceea cunoscută sub numele de „imissa”, ceea ce înseamnă că trunchiul vertical era extins cu puţin deasupra trunchiului orizontal. Aceeaşi idee o regăsim şi în Evanghelia după Matei (27:37), unde ni se spune că vina scrisă de către Pilat: plăcuţa care conţinea în trei limbi exprimată cauza condamnării sale, a fost plasată deasupra capului lui Isus, ceea ce n-ar fi fost posibil dacă acea cruce ar fi fost una în formă de T.

 

Irineu de Lyon a afirmat că Crucea lui Isus a avut cinci extremităţi: două în lungime, două în extensia orizontală şi o a cincea în mijloc, iar Augustin este de acord cu el în a reda aceeaşi informaţie.

 

Se crede că Isus a fost răstignit pe o cruce care a avut această a cincea extremitate, pe care cel crucificat a stat aşezat. Sf. Iustin Martirul, citând o profeţie, o compara cu un corn de rinocer. Acest mic şezut numit „equuleus” nu permitea ca întreaga greutate a corpului să rupă mâinile bătute în piroane şi îl „ajuta” pe cel crucificat să se sprijine în ceva. Este foarte rar când întâlnim acest amănunt în reprezentările Răstignirii. Unii chiar cred că, de vreme ce autorităţile au vrut ca Isus să moară înainte de apusul soarelui, acest artificiu nu a fost folosit.

 

Practica crucificării:

 

După ce infractorul era condamnat, era obiceiul ca victima să fie biciuită cu flagellum, un bici de piele care, în cazul Domnului nostru, L-a slăbit mult fără îndoială, şi I-a grăbit moartea. După aceea El a trebuit să ducă bârna transversală (patibulum), asemenea unui sclav, până la locul de tortură şi moarte, aflat întotdeauna în afara cetăţii, în timp ce un crainic ducea înaintea lui „titlul”, adică acuzaţia scrisă. Isus era prea slăbit ca să poată duce acest patibulum (nu se ducea întreaga cruce), şi de aceea a fost purtat de Simon din Cirena. Condamnatul era dezbrăcat de haine şi era întins gol pe pământ, cu bârna transversală sub umeri, iar braţele sau mâinile îi erau legate sau pironite de bârnă (Ioan 20:25). După aceea, această bară transversală era ridicată şi prinsă de stâlpul vertical în aşa fel încât picioarele victimei, ulterior legate sau pironite, erau ceva mai sus de nivelul pământului şi nu la înălţime, cum sunt zugrăvite adesea. Cea mai mare parte a greutăţii trupului era susţinută de obicei pe ţăruş puţin ieşit în afară, pe care şedea victima. Condamnatul era lăsat să moară pe cruce de foame şi de epuizare. Uneori moartea era grăbită prin crurifragium, ruperea picioarelor, ca în cazul celor doi tâlhari, dar nu şi al Domnului nostru, deoarece El era deja mort. Totuşi, coasta Lui a fost împunsă cu o suliţă ca să fie siguri de moartea Lui, aşa încât trupul să poată fi coborât de pe cruce înainte de Sabat (Ioan 19:31), aşa cum au cerut evreii.

 

Se pare că metoda de crucificare era diferită în diverse părţi ale Imperiului Roman. Scriitorii laici ai vremii ezită să dea relatări detaliate ale acestei forme de pedeapsă, care era cea mai crudă şi mai înjositoare dintre toate. O lumină nouă asupra acestui subiect a fost adusă de lucrările arheologice din Iudea. În vara anului 1968 un grup de arheologi condus de V. Tzaferis, a descoperit patru morminte evreieşti la Giv’at ha-Mivtar (Ras el-Masaref), Dealul Amuniţiei, în apropiere de Ierusalim, în care s-a aflat un osuar conţinând oasele unui bărbat (tânăr) crucificat, datând probabil între 7 d.Cr. şi 66 d.Cr., dacă facem datarea pe baza vaselor de lut caracteristice perioadei irodiene găsite acolo. Numele Jehohanan este încrustat. Au fost făcute cercetări minuţioase cu privire la cauzele şi natura morţii sale şi acestea pot să reverse multă lumină asupra formei morţii Domnului nostru.

 

Braţele tânărului (şi nu palmele sale) au fost pironite de patibulum, bârna transversală, fapt care ar putea sugera că Luca 24:39; Ioan 20:20,Ioan 20:25,Ioan 20:27, ar trebui tradus „braţe”. Greutatea trupului probabil că a fost sprijinită pe o scândură (sedecula) prinsă cu cuie de simplex, bârna verticală, ca un suport pentru şezut. Picioarele i-au fost îndoite la genunchi şi întoarse astfel încât gambele erau paralele cu patibulum sau bara transversală, iar gleznele erau sub şezut. Un cui de fier (care este încă în locul său original) a fost bătut prin ambele călcâie, piciorul drept fiind peste cel stâng. Un fragment arată că crucea a fost din lemn de măslin. Amândouă picioarele i-au fost rupte, probabil printr-o lovitură puternică, la fel ca şi picioarele celor crucificaţi alături de Isus (Ioan 19:32).

 

Dacă Isus a murit în mod asemănător, atunci picioarele Lui nu au fost întinse ca în reprezentările artistice tradiţionale. Muşchii contorsionaţi ai picioarelor probabil că i-au cauzat dureri mari, cu contracţii spasmodice şi crampe rigide, este posibil ca lucrul acesta să fi contribuit la timpul scurt în care a murit, 6 ore; nu încape îndoială că moartea i-a fost grăbită şi de biciuirea primită înainte de crucificare. Scriitorii contemporani o descriu ca o moarte extrem de chinuitoare. Evangheliile, însă, nu dau o descriere detaliată a suferinţelor fizice ale Domnului, ci spun doar simplu şi cu respect: „L-au răstignit”. Potrivit textului din Matei 27:34, Domnul a refuzat orice uşurare a suferinţelor Sale, prin vin (oţet, alcool), fără îndoială pentru a-Şi păstra claritatea minţii până la sfârşit, făcând voia Tatălui. Aşa se explică faptul că a putut să-l mângâie pe tâlharul care era pe moarte şi a putut să rostească ultimele rostiri minunate de pe cruce.

 

II.Conform Bibliei ce este crucea pentru creştini?

 

Interesul scriitorilor Bibliei faţă de cruce nu este arheologic sau istoric, ci este un interes spiritual pentru salvarea oamenilor prin credinţa în jertfa de pe cruce a lui Cristos.

 

Astfel moartea lui Isus pe cruce are scopul: ducerii la capăt a smereniei şi ascultării Fiului faţă de Tatăl, după cum este scris în Filipeni 2:8: „La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce”.

 

Moartea pe cruce a lui Cristos a realizat împăcarea oamenilor cu Dumnezeu, căci este scris în Coloseni 1:20: „şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui”.

 

Astfel din punct de vedere teologic, cuvântul „cruce”, a fost folosit ca o descriere sumară a evangheliei salvării, că Isus Cristos „a murit pentru păcatele noastre”. Astfel, „propovăduirea Evangheliei” este „cuvântul crucii”, şi „predicarea lui Cristos cel răstignit” (1Corinteni 1:17-23).

 

Predicarea crucii însă nu înseamnă a predica crucea (lemnul) în sine, ci pe Cristos ca jertfă dată pe cruce pentru păcatele noastre. A predica crucea nu însemnă a predica despre lemnul crucii, despre înălţimea, lungimea, lăţimea, grosimea lemnului, despre esenţa lemnului, din ce copac a fost, sau alte lucruri asemănătoare, ci de a predica despre suferinţele Salvatorului nostru pe cruce prin care suntem: răscumpăraţi, vindecaţi, eliberaţi, iertaţi.

 

De aceea, apostolul se laudă cu „crucea Domnului nostru Isus Cristos” şi spune că a suferit persecuţia „pentru crucea lui Cristos” (Galateni 6:12) În sensul că a suferit din partea iudeilor, persecuţie, pentru Cristos şi pentru mesajul nediluat despre salvarea prin cruce, fără a avea nevoie de circumcizie pentru a fi salvaţi. Este clar că în aceste pasaje, cuvântul „cruce”, este un simbol, sau reprezintă toată vestea bună a răscumpărării noastre prin moartea ispăşitoare a lui Isus Cristos.

 

„Cuvântul crucii” este de asemenea „cuvântul împăcării” (2Corinteni 5:19). Această temă reiese clar din Epistola către efeseni şi cea către coloseni. „Prin cruce” Dumnezeu a împăcat pe evrei şi pe cei dintre Neamuri surpând zidul de despărţire de la mijloc, legea poruncilor (Efeseni 2:14-16). Prin „sângele crucii” Dumnezeu a făcut pace, „împăcând toate lucrurile cu Sine” (Coloseni 1:20-22). Această împăcare este în acelaşi timp personală şi cosmică. Ea are loc pentru că Isus Cristos a înlăturat actul de acuzare care stătea împotriva noastră cu cerinţele sale legale „pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:14). Astfel prin cruce Domnul Isus a şters legea, zapisul cu poruncile Lui, şi a şters păcatele noatre, astfel: „A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (Coloseni 2:14-15). Astfel a luat armele folosite de cel rău: legea care îi condamna pe oameni, şi păcatul şi vina prin care îi acuza, toate au fost nimicite prin cruce.

 

Elementul esenţial al predicării evangheliei nu este „înţelepciunea vorbirii”, nu este o vorbire prin puterea înţelepciunii umane, a unei înţelepciuni academice, o predică raţională, intelectuală, ştinţifică, cu utilizări de metode psihologice de convingere, sau cu o pregătire omiletică, ci evanghelia este cuvântul despre cruce, predicat prin Duhul Sfânt, prin puterea şi călăuzirea spontantă a Duhului Sfânt (Matei 10:20; 1Petru 1:12), tocmai „ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică” (1Corinteni 1:17).

 

Căci pentru cei înţelepţi în felul lumii, propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu...Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii (1Corinteni 1:18,1Corinteni 1:21).

 

Care a fost reacţia oamenilor din primul secol e.n. a mesajului despre cruce?

 

În 1Corinteni 1:23, se spune: „dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie. Din păcate şi pentru unii din zilele noastre, cuvântul crucii este o nebunie, unii îl consideră un mesaj învechit care nu mai atrge oamenii, care trebuie lepădat, pentru a predica altceva... Ce altecva? O altă evanghelie! Un mesaj despre prosperitate. Despre cum să te îmbogăţeşti, despre cum să-ţi meargă bine, uitând de crucea ce trebuie zilnic să o purtăm! – Luca 9:23.

 

Iubite cititor predica despre jertfa lui Isus pe cruce, nu este învechită sau temporară, este eternă (comp. cu Apocalipsa 14:6)! Şi lucrătorii din zilele noastre ar trebui să zică, ca şi Pavel: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1Corinteni 2:2). Tocmai ca să se împlinească cuvântul care sepune: „Căci v-am spus de multe ori şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi, care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos (Filipeni 3:18). În sensul că mulţi renunţă să-şi ducă crucea până la capăt, să rabde persecuţia din partea iudaizanţilor, făcând compromis prin acceptarea circumciziei (Galateni 5:11; Galateni 6:12), sau să scoată din evanghelie cuvântul despre cruce, unde Dumnezeu Tatăl a vărsat paharul întreg al mâniei Sale asupra Fiului Său, ca noi să fim salvaţi de mânia divină.

 

În Scripturi crucea este un simbol de ruşine şi umilire, dar şi un simbol al înţelepciunii şi gloriei lui Dumnezeu revelate prin ea. Romanii au folosit crucea nu numai ca un instrument de tortură şi execuţie ci şi un instrument  al infamiei, rezervat pentru cei mai răi şi cei mai de jos oameni, crucea era un simbol al ruşinii şi al condamnării. Tocmai de aceea, evreii nu L-au recunoscut pe Isus ca Mesia, ca rege, le era greu să accepte că mesia lor este crucificat. De aceea Pavel spune că nu L-au cunoscut pe Mesia „nici unul din fruntaşii veacului acestuia”, căci dacă L-ar fi cunoscut, „n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1Corinteni 2:8).  

 

Frumuseţea Domnului Isus Cristos nu constă doar în dragostea Lui, puterea Lui, înţelepciunea Lui, învăţatura Lui, blândeţea Lui, ci şi în umilinţa lui. El a fost dispus dintr-un Dumnezeu tare să devină om şi să se facă slab, iar prin cruce, păcat, şi prin faptul că a fost o ruşine publică, cei răstigniţi erau debrăcaţi, erau goi pe cruce, ca chinul să nu fie doar fizic şi şi sufltesc. Ce frumuseţe mai mare pentru cineva care ne-a iubit atât de mult, şi s-a smerit atât de mult pentru noi! De aceea,  „în adevăr El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu...” (2Corinteni 13:4). Pentru evrei era un semn al blestemului (Deuteronom 21:23; Galateni 3:13). Aceasta este moartea de care a murit Isus şi pe care a cerut-o mulţimea. El „a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” (Evrei 12:2). Treapta cea mai de jos a umilirii Domului nostru a fost faptul că a îndurat „moartea de cruce” (Filipeni 2:8). Din cauza aceasta era o „piatră de poticnire” pentru evrei (1Corinteni 1:23; cf. Galateni 5:11). Spectacolul ruşinos al purtării patibulum-ului de către victimă era atât de familiar pentru ascultătorii Săi, încât Isus a descris de mai multe ori calea de ai fi discipol ca şi calea crucii (Matei 10:38; Marcu 8:34; Luca 14:27).

 

În afară de aceasta, crucea este un simbol al unirii noastre cu Cristos, nu doar în virtutea faptului că noi urmăm exemplul Lui, ci în virtutea a ceea ce a făcut El pentru noi şi în noi. În botezul în apă, noi am murit cu El şi astfel „omul nostru cel vechi este răstignit împreună cu El”, pentru ca prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi să putem umbla în viaţa nouă (Romani 6:4-6; Galateni 2:20; Galateni 5:24; Galateni 6:14).

 

Crucea stârneşte prigoană şi este sinonimă cu persecuţia, în Galateni 6:12, se spune: „Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos”. Creştinul avea două alternative într-un mediu evreiesc: să se circumcidă făcând astfel plăcerea oamenilor, sau acceptau prigoana stârnită de crucea lui Cristos, de Mesia Cel crucificat. De aceea, tot el spune în Galateni 5:11: „cât despre mine, fraţilor, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci pricina de poticnire a crucii s-a dus.

 

Oamenii sunt conduşi de plăceri, de spirite necurate, provocarea creştinilor este: vom umbla conform a ceea ce ne-ar fi mai confortabil cărnii, sau vom umbla în ascultarea de Cristos, punând dorinţele noastre pe cruce, şi răstignind orice plăceri ale cărnii, sau dorinţe ale oamenilor care sunt contra voinţei divine (comp. cu Galateni 1:10).

 

În zilele noastre, este la modă să ne lăudăm cu şcolile noastre, cu câte diplome teologice avem, câte acte de caritate facem, însă apostolul Pavel, considera în Galateni 6:14, următoarele: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” Iubite cititor, când te-ai lăudat ultima oară cu crucea lui Cristos? Este şi pentru tine crucea instrumentul  „prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume”? Crucea este graniţa dintre creştini şi lume, dintre lume şi creştini, astăzi în multe grupări sau în vieţile multor creştini nu mai există această graniţă, aproape nu se mai poate face diferenţa dintre creştini şi lume. Rata divorţurilor este aproape identică între creştini şi cei din lume, rata vizonării la televizor a unor filme cu un grad mare de violenţă, rata este din nou aproape la fel dintre cei din lume care vizoniază aşa ceva, şi creştinii care vizonează asemenea urâciuni în faţa lui Dumnezeu. Unde este crucea care să răstignească păcatul? Ea nu mai apare decât pe clădirile de biserică, dar a dispărut din viaţa celor care se laudă că sunt creştini.

 

Cuvintele apostolilor poate la unii li se par nebunie, sau demodate, în unele bisericii predicatorii nu mai doresc să pomenească crucea, sau cuvinte ca: păcat, vină în faţa lui Dumnezeu!!!

 

De aceea lumea îi acceptă, de aceea lumea se uneşte cu grupările religioase, căci s-a dus pricina de poticnire a crucii, Cei care spun că sunt „creştini”, nu mai trăiesc potrivit Cuvântului: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). Sau „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24).

 

Însă Domnul Isus a spus clar:

 

Matei 10:38: „Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine”.

Matei 16:24: „Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.

Marcu 8:34: „Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.

Marcu 10:21: „Isus s-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă.”

Luca 9:23: „Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.

Luca 14:27: „Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”.

 

Dragă cititor, eşti tu ucenicul Domnului Isus? Doreşti tu să-l urmezi? Să iei crucea şi să îl urmezi chiar în timp ce alţi te vor batjocori? Imaginează-ţi să iei patibulum sau bara transversală, şi să mergi prin mijlocul oraşului Ierusalim, unde această pedeapsă era considerată una dintre cele mai ruşinoase şi mai josnice, să fi hulit, batjocorit, scuipat... Lumea din jurul nostru doreşte să iubim ce iubeşte şi ea, să avem valorile ei, să mergem după mersul acestei lumii, să ne supunem prinţului văzduhului, însă noi luând crucea ea omoară tot cei rău din noi, ne desparte de plăcerile temporare ale lumii, şi omoară orice formă a păcatului. Nu doar în anumite zile mai speciale, când se fac anumite cruciade împotriva unor păcate, cum ar fi: ‚ziua antifumat’, ‚ziua antidrog’, etc. Ci „să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze”.

 

Crucea nu este ce cred mulţi oameni, ei cred că anumite suferinţe, că anumite boli, handicapuri, este crucea lor. Suferinţele bolile, în anumite circumstanţe pot fi cruci care omoară boli spirituale sau obiceiuri păcătoase, însă bolile fizice sunt mai degrabă pedepse, nuiaua disciplinei, biciul Tatălui Ceresc decât crucea.

 

Crucea nu este o suferinţă ce o ai, sau o problemă inevitabilă din viaţă. Crucea sunt suferinţele care vin în urma deciziei de a asculta şi al urma pe Cristos. Crucea este omorârea mădularelor de pe pământ. În Coloseni 3:5-9, se spune: „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii...”. Iată ce este crucea: a pune pe cruce: firea păcătoasă (natura păcătoasă) şi păcatele, a ne pune poftele în cui, iar ceea ce realizează crucea: omorârea mădularelor cărnii păcătoasă, obiceiurilor păctoase, înlăturarea păcatelor, a te lăsa de păcate. Este uşor? Nu, este o suferinţă să te laşi de unele păcate ca şi a crucificării fizice, ca şi cum ţi-ai tăia un mădular fizic (Matei 5:29-30). Este luptă grea, dar este singura care te ajută ca lumea să fie separată de tine, şi tu de lume. Dacă crucea pe care o purtăm zilnic, ne ajută să ucidem carnea (natura păcătoasă), crucea lui Cristos, a rezolvat problema păcatelor noastre, cât şi o sumedenie de alte probleme după cum urmează:

 

Realizările jertfiri lui Isus Cristos pe cruce:

Preţ de răscumpărare  (Marcu 10:45; 1Timotei 2:5-6).

A murit în locul nostru ca substitut (2Corinteni 5:14-15; Evrei 2:9).

Prin sângele lui păcatele noastre au fost curăţate şi iertate (Efeseni 1:7; 1Ioan 1:7), dar şi inimile şi conştiinţele noastre întinate (Evrei 10:19,Evrei 10:22).

Ne-a împăcat (reconciliat) cu Dumnezeu (Romani 5:1; 2Corinteni 5:18-19).

Jertfa Sa a fost ispăşire, adică Isus a suferit mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu ca noi să nu o suferim (Isaia 54:10; 1Ioan 2:1-2);

Prin moartea ca om a nimicit lucrările Diavolului, l-a dezarmat şi a primit dreptul să-l nimicească pe Diavol (Coloseni 2:13-15; 1Ioan 3:8; Evrei 2:14);

A pus capăt legii lui Moise (Coloseni 2:14; Efeseni 2:15).

A pus capăt diferenţei dintre iudei şi neamuri (Efeseni 2:11-19; Fapte 15:9-11).

Prin Jertfa Sa Isus ne-a cumpărat pentru Dumnezeu (1Corinteni 6:19-20).

Prin Jertfa Sa ne-a sfinţit (Evrei 10:10).

Prin Jertfa Domnului suntem făcuţi desăvârşiţi (Evrei 10:14).

Moartea Domnului Isus a deschis calea spre cer (Evrei 10:19-20).

Jertfa lui Cristos ne eliberează de frică şi robie eliberându-ne de păcate şi pofte şi teama de pedeapsă (Evrei 2:14-15; Efeseni 2:1-6).

Moartea şi învierea lui Isus a făcut ca trupul (adunarea) lui Cristos să primească o autoritate puternică asupra Diavolului şi îngerilor lui, şi asupra oamenilor (Apocalipsa 1:5-6; 1Ioan 4:4; Efeseni 2:6; Efeseni 6:11-17; 2Corinteni 10:3-5).

 


[1] Citatele Biblice sunt luate din Biblia Cornilescu (BC), Iar BCR este simbolul pentru Biblica Cornilescu revizuită (GBV), iar BO pentru Biblia Ortodoxă (BO).