Faptul că Iesus Christos a organizat prima adunare (ekklesia) din discipolii (ucenicii) făcuţi de El pe care apoi i-a botezat (Ioan 4:1-2), reiese din Evanghelii (Matei 18:15-17). Adunarea pe care Christos a zidit-o nu este doar o continuare a adunării evreieşti, sau o reformare a adunării lui Israel, aşa cum susţin unii, ci o instituţie cu totul nouă, neînţeleasă clar de sfinţii vechiului legământ (Efeseni 3:1-7).

 

Adunarea între 27 d. Ch. și anul: 313 d.Ch.:

Conform cuvintelor Domnului nostru Iesus Christos, Ioan Botezătorul a botezat cu toată autoritatea pe care Cerurile i-au dat-o (Matei 21:23-37), el L-a botezat pe Iesus Christos în primăvara anului 27 d.Ch. (Matei 3:13-17) şi pe mulţi alţii (Matei 3:5-6; Ioan 3:23; Ioan 4:1; Fapte 19:4).

Piatra principală de temelie a adunării a fost pusă când Ioan L-a botezat pe Iesus în Iordan, şi astfel Iesus a devenit piatra de temelie a adunării, fiind născut din apă şi Spirit (Marcu 1:9; 1Corinteni 3:11; Efeseni 2:20), Cel întâi născut din mulţi fraţi (Romani 8:29).

Apoi, în Evanghelia după Ioan capitolul 1, Îl vedem pe Domnul Iesus Christos adăugând alte pietre la Piatra de temelie (Efeseni 2:20; Apocalipsa 22:14). El Şi-a chemat unii dintre discipolii botezaţi ai lui Ioan (Ioan 1:35-39; Matei 4:19; Marcu 1:17). Aceşti doi discipoli botezaţi ai lui Ioan Botezătorul erau: Andrei şi Ioan. La numărul lor s-a adăugat Simon Petru (Ioan 1:40-42), Filip (Ioan 1:43-44) şi Natanael (Ioan 1:45-51) şi Iacob fratele lui Ioan (Matei 4:21-22).

Cu siguranţă că toţi aceştia ulterior, s-au botezat şi în Numele lui Iesus, cu botezul noului legământ, înainte de a boteza pe alţii în Ioan 3:22-30; Ioan 4:1-2.

Ei erau adunarea, care în timp a crescut, conform cu Fapte 2:41, într-o zi s-au botezat 3000 de oameni, alţii erau salvaţi în fiecare zi (Fapte 2:47). În Fapte 4:4 numai numărul bărbaţilor a ajuns la 5000, dar cartea Faptele mai menţionează numărul celor salvaţi prin următoarele descrieri: „mulţi” (Fapte 9:42, SCC); făcând discipoli pe destul de mulţi (Fapte 14:21 SCC); „mulţi” (Fapte 17:12); „mulţi” (Fapte 18:8); „mult popor” (Fapte 18:10); zeci de mii(Fapte 21:20 SCC), Deci ne dăm seama din cartea Faptele apostolilor ce amploare a luat creştinismul, existau zeci de mii de discipoli doar dintre evrei! Şi să nu uităm că cartea Faptele nu descrie evenimentele decât până în anul 61 d.Ch.

În sec. 2 și 3 d.Ch. creștinismul se răspândește și crește ca număr ajungând la milioane, însă pe de altă parte, satan încearcă să distrugă adunarea din exterior prin mai multe valuri de persecuții, iar din interior prin apariția unor învățători falși așa cum s-a profețit (Fapte 20:29-30).

Apar diferite secte, rupturi, de grupuri mici care se desprind de trinchiul principal al creștinismului, însă până în anul 313 d.Ch., creștinismul ca trunchi principal păstrează lampadarul sau sfeșnicul, adică lumina lui Christos (Apocalipsa 2:1).

În primăvara anului 311, greu bolnav, Galeriu emite un edict de toleranţă pentru creştini (30 aprilie 311), care permitea existenţa creştinilor fără a fi perescutați, adunarea în cea mai mare parte era pe punctul de a-și pierde lampadarul (comp. cu Apocalipsa 2:5). 

În anul 311, Daia a pornit un război şi contra regelui Armeniei. Războiul nu s-a încheiat favorabil pentru romani. Neînţelegeri politice au adus în conflict pe Daia cu Liciniu. Acesta din urmă, căutând sprijin, a făcut apel la Constantin, iar Daia la Maxenţiu, fapt ce a adus pe Constantin în război cu Maxenţiu. În urma luptei decisive de lângă Tibru, armata lui Maxenţiu a fost învinsă deşi era mai numeroasă, iar Constantin intră triumfător în Roma. Istoricii istorisesc că împăratul atribuie victoria sa: “ajutorului divin”.

Întrebarea care se ridică este: Care dumnezeu l-a ajutat (comp. cu 2Corinteni 4:4), care dumnezeu i-a dat vedenia cu crucea luminoasă pe cer, înconjurară de cuvintele „întru aceasta vei învinge”? Oare Christosul pașnic care a poruncit lui Petru: „întoarce sabia ta în locul ei; pentru că toţi cei luând sabie, prin sabie vor pieri.” – Matei 26:52, SCC? Cu siguranță: NU! Ci Dumnezeul fals: satan prin antihrist care a dorit închinarea idolatră la cruce!!! Cruce lui Iesus cea autentică duce la renegare, lepădare de sine, nu la mândria ce duce la luptă și războaie!

În acel moment, adunarea nu mai avea lampadarul (Apocalipsa 2:5) şi un alt Isus (2Corinteni 11:4) a trimis acest semn: crucea! Care pentru creştinii adevăraţi este pentru omorârea cărnii păcătoase, şi nu pentru uciderea semenilor lor (Galateni 5:14,Galateni 5:24).

Din acest moment împăratul se alătură bisericii apostate şi foarte curând le acordă definitivă libertate. Acest act a fost Edictul de la Milan (313). Cei doi împăraţi aliaţi – Constantin şi Liciniu – mărturiseau interesul lor pentru chestiunea religioasă şi proclamau dreptul tuturor la libertatea credinţei şi a cultului. Au anulat toate hotărârile anterioare date contra creştinismului şi declarau libera trecere la „creştinism”. De asemenea bunurile luate bisericilor urmau să fie restituite. Acest act de „bunătate” (cucerire) faţă de un creştinism ce şi-a pierdut evlavia, căci nimeni care trăieşte în evlavie nu scapă de persecuţie conform cu 2Timotei 3:12. Ei deja nu mai erau lumină ca să poată să-i deranjeze pe păgâni cu adevărul! (Ioan 8:40-41).

Biserica apostată i se recunoaşte oficial calitatea de instituţie religioasă organizată, şi devine religie permisă în Imperiul roman. Cum poate un păgân, un slujitor al lui satan să recunoască o instituţie a lui Dumnezeu! Doar dacă accea instituţie doar pretinde că este a lui Dumnezeu, dar în realitate ea este a lui satan!!!

Cu toate că marea parte a adunărilor în anul 313 d.Ch. şi-au pierdut lampadarul (comp. cu Apocalipsa 2:5), întunericul nu a reuşit să biruiască lumina (Ioan 1:5), adunarea (ekklesia) lui Christos nu a fost complet înăbuşită de zizanie (negină), căci pe ea nici porţile locuinţei morţilor nu o vor birui (Matei 16:18).

Cei care au dus mai departe lumina, au fost cei care nu au acceptat amestecul cu statul şi impunerea de către împăraţii romani a ceea ce trebuia să credă credinciosul!

 

Adunarea între 313 d. Ch. și secolul: VII d.Ch.:

Imediat după ce majoritatea adunărilor şi-au pierdut lampadarul, satan şi-a început lucrarea printre cei apostaţi. Astfel, în Alexandria, 318 d.Ch., satan a atacat adevărul despre Fiul şi implicit preţul de răcumpărare!

Potrivit relatării lui Socrate, „episcop” de Alexandria, a dat primul impuls insistând într-o întâlnire asupra veşniciei Fiului; după care Arius s-a opus deschis, şi l-a acuzat de Sabellianism. Raţionamentul său a fost astfel: „Dacă Tatăl l-a născut pe Fiul, el trebuie să fie mai bătrân decât Fiul, şi a fost un timp când Fiul nu a existat.” Acest raţionamet era adevărat. Astfel Domnul pe baza adevărului şi harului Său bogat a dat lampadarul prin har și ştafeta: adunării ce nu credea în trinitate, în veşnicia „fiului” erezie promovată de Alexandru şi alţii!

Arius era prezbiter a unei adunări, el nu era de acord cu punctele de vedere exprimate de Alexandru. A fost convocat un fel de sinod al prezbiterilor din oraş, iar chestiunea a fost discutata. Ambele părţi au pretins victoria, iar controversa s-a răspândit.

În 321 d.Ch. Alexandru a convocat un consiliu de aproape o sută de episcopi egipteni şi libieni la Alexandria, care l-a excomunicat pe Arius şi adepţii săi pentru negarea deschisă a adevăratei divinităţii a lui Christos.

Dar Arius şi-a răspândit părerile sale tot mai zelos, el a găsit prieteni puternici în Eusebiu de Nicomedia şi Eusebiu de Cezarea, şi alţi episcopi, care au împărtăşit viziunea sa.

Într-un efort de a împăca cele două partide, Constantin i-a scris o scrisoare lungă lui Arius şi lui Alexandru, exprimându-şi propria-i dorinţă de a avea un regat unit. Oricum, această scrisoare a avut un efect opus. Lupta se adâncea mai degrabă, decât să se domolească.

În 325 când Arius şi adepţii lui au acceptat să discute adevărul sub patronajul unui împărat păgân, ce se închina la soare, ei şi-au pierdut lampadarul (sfeşnicul).

Faptul că ei şi-au pierdut lampadarul reiese şi din faptul că: 1) Dumnezeu a îngăduit ca Arius să moară în anul: 336, otrăvit de dușmanii lui. 2) atunci când au fost declaraţi de împăratul Valent ca credinţă oficială în 376 şi impusă prin forţă, aceştia au ajuns să persecute pe semi-arieni, care credeau că Fiul este născut din Tatăl, nu creat din nimic, şi că El este asemănător Tatălui, nu diferit de Tatăl cum credeau unii arieni sau identic cum credeau trinitarienii.

Lampadarul a fost dat unor adunări, numite: semi-ariene.

Un lucrător al cerului a fost: Wulfila sau Ulfila, care a trăit între anii 311 şi 381 d.Ch. el ştia trei limbi: limba goţilor, latina şi greaca. Cum la Constantinopol pe vremea aceea se vorbea greaca, probabil că el a fost ca translator pentru goţi. El a rămas la Constantinopol timp de zece ani. În acea perioadă, el a devenit creştin şi a primit o bună educaţie. Contactul cu Eusebiu de Nicomedia, care era semi-arian, l-a făcut pe Ulfila să fie creştin. El a fost ordinat şi instruit de către Eusebius din Nicomedia, pentru a lucra ca lucrător în rândurile goţilor.

În anul 341 d.Ch., Ulfila a fost consacrat ca supraveghetor (episcop) și Evanghelist pentru goţi.

În primii şapte ani, a lucrat ca misionar în Goţia. El a predicat Evanghelia în limba goţilor, în limba greacă şi în limba latină. În limba latină desigur vorbea populaţiei din Dacia Traiană, subjugată de goţi. Goţii stăpâneau teritoriul din răsăritul şi apusul Mării Negre, de la Don până la Carpaţi. Deci, părţi din Ucraina, Basarabia, Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Ei erau mai multe triburi germanice.

Ulfila a fost un distins bărbat de acţiune. Spre a ajuta pe goţi să devină creştini, el şi-a dat seama că e nevoie să aibă Biblia în limba lor. Fiindcă cunoştea bine greaca şi latina, el s-a hotărât să o traducă. Dar goţii nu aveau alfabet, limbaj scris. Astfel că a trebuit să compună întâi alfabetul lor cu 24 litere, ca să poată exprima sunetele limbii teutonice a goţilor. Biblia lui Ulfila a fost prima carte scrisă în limba gotică. Ea e străbunica literaturii germane. „The Lion Encyclopedia of the Bible”, 1978, pagina 73, spune că o mare parte din textul tradus supravieţuieşte în manuscrise.

Limba gotică nu era o limbă scrisă. Prin urmare, Wulfila s-a confruntat cu o mare dificultate în ce priveşte traducerea, fapt care i-a pretins o excepţională ingeniozitate.

În cei şapte ani de lucrare misionară în Goţia, o mare parte din poporul got a devenit creştină. Auxenţiu, biograful lui Ulfila spune că el a făcut creştini pe goţi „în adevăratul înţeles al cuvântului”. Desigur că nu a fost uşor. Goţii aveau o fire foarte războinică. De aceea, când a tradus Biblia, Filostorg ne spune în Istoria Bisericii II, 5, că Ulfila cu multă înţelepciune a evitat să traducă cele două cărţi ale lui Samuel şi ale Împăraţilor, căci se gândea că acestea ar putea reaprinde în ei spiritul bătăios. El a câştigat inima poporului pentru Christos Domnul. Datorită lucrării sale intense şi influenţei ce o avea aproape ca a regilor, creştinismul s-a răspândit rapid în nordul Dunării, mai ales că o mare parte din populaţia băştinaşă era deja creştină. Noua învăţătură a afectat toate ramurile vieţii goţilor. Istoricii spun că barbarii au început să cânte laudele Domnului. Chiar şi prinţii goţi au devenit creştini.

În anul 371 d.Ch., Atanaric a dezlănţuit o cruntă prigoană împotriva creştinilor. Mulţi au fost martirizaţi. Atunci Ulfila cu Fridigern şi poporul său au trecut Dunărea şi s-au refugiat în imperiul roman, în Moesia inferioară.

Timp de 30 de ani, Ulfila a lucrat în Moesia inferioară, la poalele lui Haemus. Istoricul Iornandes spune că activitatea lui Ulfila s-a întins până departe şi asupra ostrogoţilor şi a gepizilor. El a fost un mare misionar printre barbari şi i-a adus la picioarele Domnului.

Wulfila şi-a terminat traducerea înainte de anul 381 d.Ch. şi a murit după doi sau trei ani.

Goţii şi-au încetat existenţa ca naţiune, în jurul anului 555 d.Ch., după ce împăratul bizantin Iustinian I a recucerit Italia.

Astfel răspândirea creştinismului la majoritatea triburilor germanice s-a făcut prin credinţa că Fiul nu este veşnic nici de o fiinţă cu Dumnezeu, ci El este născut din El, și are o natură asemănătoare cu ceea a Tatăllui ceresc.

Astfel adunări semi-ariene au existat în sec. IV d.Ch., ele au dispărut în secolul: VII d.Ch. datorită măsurilor politice şi militare extreme.

 

Istoria adunării din sec. VII până în sec. XI d.Ch.

După ce treptat lumina adevărului se stingea prin persecuţie şi compromis, Dumnezeu nu s-a lăsat fără mărturie, dând mai departe lampadarul adevărului unui alt grup, acesta devenind astfel: adunarea Sa!

Astfel, către anul 660 d.Ch., trăia în apropiere de Samosate, oraş pe Eufrat, în Armenia, în târgul numit Mananalis, un om vrednic de cinste cu numele Constantin. Era pe timpul când ucenicii lui Mahomed năpădeau în Siria.

Într-o zi a venit la Constantin un diacon din biserica armeană, care fusese prizonier la sarazini, dar reuşise să-şi recapete libertatea. Constantin l-a primit, l-a păzit câteva zile la sine, iar diaconul, plecând, i-a dăruit în schimbul ospitalităţii sale, două cărţi scrise de mână, una cu cele patru evanghelii, iar cealaltă cu cele 14 epistole ale lui Pavel. Pentru timpul acela, când manuscrisele Scripturii erau rare şi scumpe, acesta era un dar bogat şi preţios. Prin acest dar ne putem da seama de felul convorbirilor pe care le avusese Constantin cu oaspetele său. Constantin a citit şi a cercetat cărţile sfinte şi lumina adevărului a pătruns în sufletul său. şi-a ars cărţile proaste şi nu mai voia să cerceteze altele decât numai evangheliile şi epistolele. Vederile lui religioase şi întreaga viaţă s-au schimbat. Constantin a început să împărtăşească şi altora ceea ce îl învăţase Dumnezeu prin Cuvântul Său şi împrejurul lui s-au strâns mai mulţi discipoli. Văzuse în Faptele Apostolilor ce erau adunările la început şi dorea să se întoarcă la aceeaşi stare. Prin asta înlătură ierarhia ce era în biserica greacă, ca şi în cea romană, cât şi abaterile acestor două biserici, mai ales adorarea „sfinţilor” şi a „fecioarei”.

Constantin s-a dus să se stabilească la Cibossa, oraş din Armenia, şi acolo a lucrat împreună cu ucenicii săi să răspândească adevărul pe care Dumnezeu li-l arătase. Vrăjmaşii săi l-au învinuit că leapădă Vechiul Testament şi anumite părţi din Noul Testament. Dar el nu a lepădat acele părţi, ci pur şi simplu nu avea decât o parte a Scripturii dăruită de acel prizonier fugit de la sarazini.

Constantin şi-a luat numele de Silvan, tovarăşul lui Pavel (1Tesaloniceni 1:1); iar ucenicii săi, uniţi în aceeaşi lucrare, au luat la rândul lor alte nume noi, de la ceilalţi tovarăşi de lucru ai apostolului Pavel, ca Timotei, Tit şi Tihic. Îşi luau aceste nume, pentru că se străduiau să răspândească învăţătura cuprinsă în scrierile lui Pavel, şi poate că de la el şi-au primit numele dat de dușmanii lor: “paulicieni”.

Poate părea ciudat că şi-au schimbat numele, dar lucrul acesta a fost îngăduit de Dumnezeu, având în vedere, că numele lor a fost primit la un „botez” fals, şi unele nume reflectau „sfinţii” catolici, ca de exemplu Constantin, de la împăratul „Constantin cel mare”.

Timp de 27 de ani, Silvan a lucrat cu o neobosită râvnă în a vesti ceea ce învăţase din Scripturi. Un mare număr de oameni, fie din biserica greacă, fie dintre ucenicii lui Zoroastru s-au întors la Dumnezeu prin el şi în diferite locuri s-au format adunări, atât prin el cât şi prin discipolii lui.

Progresul lucrării celei noi a fost atât de mare, încât a atras atenţia autorităţilor religioase şi, fără îndoială, clerul a adus lucrul acesta la cunoştinţa împăratului. Acesta a dat în anul 669 d.Ch. un edict împotriva lui Constantin şi a adunărilor lor. Îndeplinirea lui a fost dată unui ofiţer al curţii, numit Simion, care a primit în acelaşi timp ordinul de a da la moarte pe Constantin şi de a duce pe discipolii lui prin mănăstiri, sub supravegherea clerului, pentru a îndrepta de la calea cea bună.

Sosind la Cibossa, Simion chemă pe Constantin şi un mare număr dintre discipolii săi. Apoi porunci acestora sub pedeapsa cu moartea să omoare pe învăţătorul lor cu pietre. Dar toţi, afară de unul singur, numit Iust, n-au vrut să se supună acestui ordin crud şi au dat drumul jos pietrelor cu care au fost înarmaţi. Acest Iust fusese înfiat şi crescut de Constantin; şi nerecunoscătorul, cu o lovitură de piatră îşi omorî binefăcătorul. Ceilalţi au fost daţi la moarte, iar Iust a fost lăudat de dușmanii paulicienilor.

Însă Domnul este mai presus de toţi. Odinioară, după ce Ştefan fusese omorât cu pietre, Domnul a ridicat pe Pavel, care fusese împotriva lui; tot aşa moartea lui Constantin şi a prietenilor săi a făcut să se nască chiar în Simion, un urmaş al lui Constantin în lucrarea Domnului. Vederea harului prin care Dumnezeu care sprijinise pe martiri a izbit pe Simion.

Cinci ani după moartea lui Constantin, Iust, ucigaşul binefăcătorului său, în ura lui împotriva lor, s-a făcut denunţătorul paulicienilor. Ducându-se la episcopul din Colonia, i-a spus că lucrarea paulicienilor se renăştea şi se întindea din ce în ce mai mult. Episcopul a trimis împăratului Iustinian un raport cu privire la ceea ce îi spusese Iust. Simion, din porunca crudului împărat, a fost luat împreună cu un mare număr de paulicieni. S-a ridicat un rug uriaş şi au pierit cu toţii în flăcări. Vedem dintr-asta că „biserica” greacă ortodoxă, nu se arăta mai miloasă decât biserica romană faţă de cei care le condamnau abaterile şi se despărţeau de ele.

Dar sângele martirilor, mărea şi mai mult numărul şi puterea adevăraților creștini. Alţi lucrători şi alte adunări noi răsăreau, ca să zicem aşa, din cenuşa rugului în care au pierit. Mişcarea s-a întins în toată Asia Mică, în Pont şi într-o parte din Armenia şi în ţinuturile de la apus de Eufrat. Mai mulţi ani ei au suferit cu răbdare persecuţiile din partea autorităţilor civile, instigate de cler.

Trei dintre cei care au fost luaţi şi trimişi la Constantinopol spre a fi cercetaţi. Ei au reuşit să fugă şi s-au întors la Mananalis, unde timp de 30 de ani au trăit, împreună cu alţi frați, sub ocrotirea sarazinilor.

Către anul 777 d.Ch. Dumnezeu a ridicat un mare sprijin paulicienilor în persoana lui Sergius. Înainte de a vorbi despre acest slujitor al lui Dumnezeu, atrag luarea aminte asupra faptului că adevărați creștini din acel timp, numiți de dușmanii lor: paulicienii, se întemeiau foarte mult pe Scripturi (comp. cu Fapte 18:28), ei iubeau Cuvântul lui Dumnezeu şi aceasta îi sprijinea şi prin el se întorceau şi alţii la Dumnezeu.

De pildă, treizeci şi patru de ani, Sergius s-a îndeletnicit cu vestirea adevărurilor pe care le aflase, în toate oraşele şi provinciile prin care trecea, slujindu-se în acelaşi timp de meseria lui de dulgher pentru a trăi. Tot aşa şi pe Pavel îl vedem la meseria lui de lucrător de corturi (Fapte 18:3) şi de aceea putea să spună: Voi cunoaşteţi mâinile mele au servit pentru nevoile mele şi pentru cei fiind cu mine (Fapte 20:34, SCC). Sergius nu se mulţumea numai să predice. El spunea: „De la răsărit până la apus, de la miazănoapte până la miazăzi, am vestit Evanghelia, lucrând în genunchi.” Voia să spună, cu multă rugăciune. Aşa fac adevăraţii slujitori ai Domnului (Efeseni 1:16; Filipeni 1:4; Coloseni 1:9; Coloseni 4:12).

Sergiu era un om blând, de o evlavie adevărată şi adâncă. Predica lui practică şi viaţa-i curată au fost mijloace în mâna lui Dumnezeu pentru a câştiga multe suflete. Dar noi persecuții s-au dezlănţuit. Mulţi fugit au fugit odată cu Sergius. Au aflat adăpost la sarazini, unde Sergius a murit în anul 811 d.Ch.

Urâţi de „biserica” greacă, fiindcă se lepădaseră de biserica ortodoxă, nu se închinau Maicii Domnului, şi au părăsit „biserica” de Răsărit, paulicienii erau tot atât de urâţi şi de „biserica” romană. Succesul pe care îl obţinuse Sergius în lucrarea sa a făcut ca biserica romană să-l numească: „Anticristul cel prevestit, capul marii lepădări de credinţă.” Ce ură şi orbire spirituală în vrăşmaşii lor!

Prigoana împotriva paulicienilor şi-a atins cea mai mare înverşunare sub regenţa crudei Teodora, mama împăratului Mihail al III-lea (842-857). Ea era fanatica apărătoare a cultului icoanelor şi a hotărât să prigonească, să nimicescă pe paulicieni din rădăcină până la ramuri.

Scriitorii, atât cei bisericeşti cât şi cei lumeşti, istorisesc că au ucis dintre ei cel puţin 100.000, cărora li s-a tăiat capul sau au fost răstigniţi, spânzuraţi, arşi sau înecaţi, iar averile lor au fost confiscate. Când se pun aceste omoruri sângeroase alături de cele arătate ale Inchiziţiei, vedem că ortodocşi nu sunt mai buni ca catolicii. Prigonirile, de altfel, au căpătat încuviinţarea papei Nicolae I, care a scris Teodorei spre a o felicita pentru râvna ei în a nimici aceasă lucrare.

Dar, trist de spus, o parte din paulicieni, în loc să îndure cu răbdare persecuţia, s-au răsculat împotriva împărăţiei. Ei şi-au pierdut sfeşnicul (Apocalipsa 2:5).

Căci un ofiţer superior împărătesc, numit Karbeas, aflând că din ordinul Teodorei, tatăl său fusese ucis de mâna călăului, a ieşit în fruntea a cinci mii de paulicieni şi s-au dus la sarazini, unde se aflau un mare număr din fraţii lor. Sarazinii, mereu în război cu împărăţia grecească, i-au primit bucuroşi şi le-au dat oraşul Tefris, unde şi-au zidit o cetate şi acolo au dat multe lupte cu armatele împăratului. Războiul acesta a ţinut 30 de ani, cu reuşită când de o parte când de alta.

Însă nu toţi şi-au pierdut lumina sfântă! O parte au dus mai departe lumina, au fost unii dintre ei care s-au răspândit prin Arabia, unde au continuat să facă discipoli.

Dar lumina treptat s-a stins, acceptând conducerea împăraţilor şi călăuzirea lor! Astfel, împăratul Constantin Copronimul, către jumătatea secolului al VIII-lea, dusese un mare număr dintre ei în Tracia, şi le dăduse ca reşedinţă oraşul Filipopolis, unul dintre porturile înaintate ale împărăţiei. De acolo învăţăturile lor au pătruns şi s-au răspândit în Europa. S-au răspândit printre bulgari, popor barbar venit de pe malurile Volgăi şi care s-au aşezat pe ţărmurile Dunării. Bulgarii au fost atraşi în parte la ortodoxie, în veacul al IX-lea; alţii se făcuseră mahomedani.

Paulicienii şi-au dus învăţătura printre cei dintâi. Astfel, un sciitor roman, Petru de Sicilia, a scris arhiepiscopului Bulgariei pentru a-l feri de molipsirea paulicienilor. Erau, deci, pretutindeni un popor dispreţuit şi urmărit; lumina lor mai licărea.

În secolul al X-lea, un alt împărat grec a trimis din nou un mare număr de paulicieni, colonişti în văile munţilor Hemus (azi munţii Balcani). De aici s-au răspândit încetul cu încetul în Europa Apuseană, unde adunările lor cunoscute sub mai multe nume au fost urâte şi prigonite de „biserica” romană.

Până când în secolul XI, d.Ch. Domnul a hotârât să de-a lampadarul la alții.

 

Istoria adunării din sec. XI d.Ch. până la jumătatea sec. XII d.Ch.

În timp ce lumina celor numiţi de vrăşmaşii lor: „paulicieni” se stingea, Dumnezeu ridică un lucrător pe: Otto de Bamberg, supranumit “apostolul Pomeraniei”, care era împotriva botezului la sugari şi a botezat oameni majori prin imersiune, în jurul anului 1124 d.Ch.

Lucrarea a continuat-o ucenicul lui Petru Abelard, numit Petru de Bruys, găsim că a predicat 20 de ani în sudul Franţei, rebotezând populaţia din districtul său. Mărturia sa şi credinţa sa în botezul adulţilor a fost pecetluită când a fost ars pe rug în anul 1126 d.Ch.

Un alt creştin: Arnold de Brescia a fost ars pentru acelaşi motiv în anul 1155 d.Ch., în Italia.

Urmaşii lui au fost numiţi de către duşmani: „arnoldişti”, dar ei nu urmau oamenii, ci ei urmau: cuvântul vieţii care învăţa că cei botezaţi au fost bărbaţi şi femei nu copii (Fapte 8:12-13).

Ei au fost adunarea Domnului prin harul Său, până în sec. XII, apoi ştafeta a fost dată adunării întemeiate de Domnul prin lucrarea lui Pierre Valdès.

 

Istoria adunării din sec. XII d.Ch. până în sec. XV d.Ch.

Spre sfârşitul secolului al XII-lea e.n., Pierre Valdès (sau Peter Waldo în țările de limbă germană), un negustor bogat din Lyon, a finanţat primele traduceri ale unor părţi din Biblie în diverse dialecte locale ale provensalei, limba naţională vorbită în sudul şi sud-estul Franţei. El a renunţat la afaceri, dăruind cele necesare familiei, și apoi restul cea mai mare parte a averi: săracilor, şi s-a dedicat predicării Evangheliei. Dezgustaţi de clerul corupt, mulţi alţi catolici l-au urmat şi au devenit predicatori itineranţi.

Valdès s-a confruntat curând cu ostilitatea clericilor locali, care l-au convins pe papă să interzică mărturia sa publică. Se spune că răspunsul său a fost: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“ (compară cu Fapte 5:29). Din cauza persistenţei sale, Waldo a fost excomunicat. Adepţii săi, numiţi valdenzii, sau săracii din Lyon, s-au străduit cu zel să-i urmeze exemplul, predicând doi câte doi în casele oamenilor. Aceasta a avut drept rezultat o rapidă răspândire a învăţăturilor lor în sudul, în estul şi în regiuni din nordul Franţei, precum şi în nordul Italiei.

 În principal, ei susţineau întoarcerea la conceptele şi practicile creştinismului timpuriu. Ei respingeau, printre altele, purgatoriul, rugăciunile pentru morţi, închinarea la Maria, rugăciunile la „sfinţi“, adorarea crucii, indulgenţele, euharistia şi botezul nou-născuţilor.

Dar să ne întoarcem la Valdès; el cu un mare număr din ai săi s-a dus mai întâi în Dauphine, în văile Freissimiere, Vallouise şi Valcluson, unde se aflau comunităţi creştine. De acolo mulţi au trecut în văile Piemontului, unde au dus la oameni: Biblia în traducerea lor. Persecuţia a silit pe Valdès să fugă iarăşi; s-a dus în Picardia, apoi în Germania şi în sfârşit în Boemia, mereu ocupat în lucrarea Domnului. În acest loc din urmă îşi sfârşi zilele în pace.

Ei nesocoteau toate ceremoniile, ereziile şi superstiţiile catolice. După cum am văzut mai înainte, ei se întemeiau cu tărie pe Biblie şi erau exemple de viaţă curată, care se deosebea de aceea pe care o ducea tot clerul roman. Minunat lucru, să vezi cum puterea lui Dumnezeu ştie să păstreze de-a lungul secolelor şi în mijlocul sforţărilor neobosite ale vrăjmaşilor înverşunaţi, un şir întreg de martori ai adevărului despărţiţi de întinăciunile aşa-zisei biserici, care era de fapt unealta celui rău.

De prin jumătatea secolului al XII-lea se aflau în multe părţi ale continentului, în Franţa, în Italia, în Spania, în Germania, mici adunări alcătuite în parte din meseriaşi săraci, despărţiţi de catolicism, şi care preţuiau Sfintele Scripturi. Ei îşi spuneau: „creştini”, iar între ei îşi spuneau „fraţi”. Deoarece nu existau Biblii ei memorau pasaje întregi ale Bibliei. Mulţi membri ai adunării puteau recita cărţi întregi ale Bibliei. Ei credeau că Predica de pe munte era cartea de reguli pentru viaţa creştinului. Ei predicau principiul nonrezistenţei şi nu permiteau ca membrii să se judece la tribunalele civile. Ei nu paticipau la conducerea civilă şi nu acceptau posturi lumeşti. Referitor la jurăminte, ei considerau că Christos le intrezicea în mod explicit – Matei 5:34.

Accesul în locurile de distracţie cum ar fi sălile de bal, teatrele, nu era tolerat. Disciplinarea membrilor se făcea în mod general şi strict. Păstorii lor nu erau plătiţi şi majoritatea se ocupa cu agricultura, tâmplăria şi creşterea animalelor. Ordinea în biserică era practicată în simplitate

Ei credeau că botezul nu-I mântuia pe copii, ei credeau că punerea mâinilor trebuia practicată în cazul celor cu adevărat chemaţi şi care erau ordinaţi într-o slujbă.

Citirea indviduală, regulată a Bibliei, închinarea zilnică în familie, serviciile de închinare din adunare şi conferinţele bisericeşti erau printre cele mai apreciate modalităţi de menţinere a vieţii spirituale.

Ei erau în număr mare în Franţa, în Italia, în Austria şi în alte ţări. În anul 1260 ei erau găsiţi în 42 de parohii ale diecezei din Passau, şi un preot catolic din Passau scria atunci: „în Lombardia, în Provence şi în alte părţi “ereticii” au mai multe şcoli decît teologii şi mult mai mulţi ascultători. Ei vorbesc în mod liber şi învaţă poporul la adunări solemne în pieţe sau în cîmp deschis. Nimeni nu îndrăzneşte să li se împotrivească din cauza puterii şi din cauza numărului mare de admiratori ai lor.”

Odată cu înființarea inchiziției (1232), valdenzii au evitat să mai predice în adunări publice ale celor din clasele superioare și s-au risipit în Alpi, predicând în secret în peșteri  sau păduri. Unii istorici consideră că în această periadă, formarea negustorilor și bancherilor din rândul valdenzilor  i-a influențat să renunțe la jurământul de sărăcie care a fost făcut la început de Valdès și discipolii săi.

La Strasburg în 1212 dominicanii arestaseră deja cinci sute de persoane făcînd parte din bisericile valdenze. Ele aparţineau tuturor claselor : nobili, preoţi, bogaţi, săraci, bărbaţi şi femei. Prizonierii declarară că ei aveau mulţi fraţi în Elveţia, Italia, Germania, Boemia etc. Optzeci dintre ei, bărbaţi şi femei au fost daţi pradă flăcărilor.

Mijloacele cele mai căutate pentru menţinerea vieţii spirituale erau citirea personală a Scripturilor, cultul de familie şi frecventele conferinţe frăţeşti.

Aceşti credincioşi nu luau deloc parte la problemele guvernamentale: ei spuneau că apostolii au apărut adeseori în faţa tribunalelor,  însă nu au şezut niciodată pe scaunul de judecător.

Urmând sfatul lui Iesus, creştinii numiţi de duşmanii lor: valdenzi, au predicat pe Domnul!

Ei s-au bucurat de toleranţa regelui: Frederic al II lea, ce nu putea suporta pe papa Honoriu al III lea. Deși el era catolic convins, nu putea suporta autoritatea papală și, în mod special, intenţia vădită a papei de a controla lumea politică. Ca atare, regale Frederic al II-lea a depus orice efort să-i limiteze influenţa. Pentru a-și ajunge scopul, a dat libertate mișcărilor dizidente și chiar i-a încurajat pe cei ce se opuneau celerului catolic.

Bucurându-se de această perioadă de liniște, valdenzii au început să lucreze cu un așa zel. De obicei mergeau doi câte doi sau chiar cu întreaga familie.

Există o mărturie foarte frumoasă, lăsată de un inchizitor, în jurul anilor 1300, despre viaţa valdenzilor ca vânzători ambulanţi: „La castel ajunge un vânzător ambulant, oamenii locului, stăpâni și servitori, se adună imediat în jurul lui, el începe să expună marfa: stofe, mătăsuri, obiecte făcute cu mare măiestrie. Prezintă marfa și, încet, încet, începe să facă aluzie la o marfă mult mai preţioasă, la un mărgăritar de valoare nemăsurată, lăsând să se înţeleagă că îl poate procura. Curiozitatea crește și valdenzul continuă să vorbească și să spună că piatra preţioasă se cheamă Isus din Evanghelie, apoi trece la Evanghelie, și așa începe să critice biserica, puterea și bogăţia ei...”.

Pentru primii valdenzi, misiunea era scopul principal al vieţii.

Adunările se desfășurau în locuri ascunse, care nu dădeau nimic de bănuit. Un șopron, o magazine de lemn sau un pod pentru fân și locurile ascunse în păduri erau mult mai sigure decât casele obișnuite. Participanţii își impuneau să păstreze secretul – secreto omnia – asupra locului unde se adunau, precum și cu privire la persoaneler care participau.

Atunci când ajungeau într-un loc nou, se stabileau pentru un timp acolo. La început, încercau să-și facă prieteni. Acești prieteni erau căutaţi în funcţie de ocupaţiile pe care le aveau. De exemplu, dacă era cizmar, încerca să și-i facă prieteni pe cei care practicau aceeași meserie ca el. Dacă era dulgher, pe dulgheri și așa mai departe. În felul acesta, formau așa-numitele „asociaţii de meseriași”. Ele nu atrăgeau nimănui atenţia și erau cadrul ideal pentru prezentarea Evangheliei. Încetul cu încetul, începeau discuţii care conduceau la studiul Scripturilor. Cu timpul, aceste grupe se transformau în adunări. La rândul lor, acestea pregăteau și trimiteau noi lucrători. Folosind această metodă, valdenzii au reușit în numai cincizeci, șaizeci de ani să organizeze mici comunităţi în câteva orașe din Lombardia.

Din rapoartele inchizitoriale, aflăm că în jurul anilor 1300 existau comunităţi valdenze în: Legniano, Pavia, Piacenza, Bergamo, Brescia, Cremona și Verona.

Lucrarea în Germania și Bavaria:

Entuziasmul stârnit de mișcarea lui Pietro Valdo și a „Săracilor din Lyon” a fost atât de puternic, încât chiar de la început s-a propagat dincolo de graniţă, până în Germania și Bavaria. Chiar înainte ca mișcarea să capete identitate, deja în diocezele din Toulouse (1192) și Metz (1192) și în alte câteva locuri, și-au făcut apariţia primii valdenzi. Predicarea lor a stârnit interes și a reușit să adune mici grupe de adepţi. Cu trecerea timpului, entuziasmul misionarilor din Lyon a scăzut și, ca urmare, viaţa comunitară a acestor grupe a fost afectată, și unele s-au întors din păcate la catolicism.

Însă în sudul Germaniei, interesul a continuat să rămână aprins datorită prezenţei fraţilor lombarzi. Valdenzii germani își păstrau strâns legăturile cu valdenzii din Lombardia și chiar le trimiteau bani. Din păcate, nu există documente care să ne ofere informaţii cu privire la numărul comunităţilor din această ţară. Singurele mărturii de care dispunem sunt rapoartele inchizitoriale sau scrisorile de denunţare pentru erezie.

Din unul dintre aceste rapoarte aflăm că, o dată pe an, în Lombardia, Provenţa sau în alte locuri, dar de preferinţă în Lombardia, se adunau doi sau trei conducători importanţi din Germania cu câţiva responsabili și interpreţi, să discute probleme importante ale mișcării.

La începutul anilor 1300, augustinul Ermanno Schilditz a scris din Wurtzburg o scrisoare pentru combaterea ereticilor din Lyon – Tractus contra Leonistas sive Pauperes de Lugduno.

Din această lucrare, aflăm că mișcarea valdenză din Wurtzburg era puternică.

Grupe de valdenzi erau și în Turingia, Saxonia, la Wittenberg, și chiar în Misnia.

Austria, Boemia și dincolo de Dunăre:

O dată cu începerea lucrării din Germania și Moravia, primii misionari valdenzi au început să străbată și drumurile Austriei, și ale Boemiei. De aici au mers mai departe, până în ţinuturile Ungariei și chiar ale Transilvaniei.

Au avut un succes special în Austria. Lucrarea din acest loc a fost începută, ca și în Germania, de fraţii lyoniţi. Încă din 1266, erau semnalate mai mult de patruzeci de parohii în care erau prezenţi misionari și valdenzi. Teritoriul în care acţionau se întindea de pe cursul râului Rin până la Viena. Erau cuprinși și munţii Alpi, care făceau graniţă cu Moravia. În aceaste zone se aflau echipe de misionari special pregătite. Ele erau coordinate de un „episcop”, care își avea reședinţa la Anzbach, în Austria de Jos. El ţinea legătura cu fraţii din Lombardia, care erau mai aproape decât cei din Lyon.

După mărturia unui cronicar, existau în toată Austria circa optzeci de mii de valdenzi.

Începând cu 1320, lucrarea s-a întins cu putere, în special prin participarea lucrătorilor veniţi din Italia. Zelul lor a fost atât de mare, încât grupele răspândite în toată ţara s-au transformat în scurt timp în mici comunităţi, în adunări, conduse, după mărturia inchizitorilor, de propriul „episcop.”

La Viena și Himberg, s-au format comunităţi puternice. Activitatea fraţilor de aici nu a putut să fie oprită decât cu rugul inchizitorului. Din rapoartele iezuitului Enrico d’Olomouc aflăm că, „în faţa prigoanei, mulţi au fost convinși să se întoarcă la biserica-mamă, în timp ce alţii au rămas în erezia lor și au fost trimiși la moarte.”

În ciuda ameninţării cu moartea, mulţi au rămași credincioși și au continuat să-și facă lucrarea. Aceasta l-a supărat pe ducele Rudolf al IV-lea (1358-1365), care era de religie catolică. El a decis

să invite doi inchizitori vestiţi, Martin de Praga și Pietro Zwicker.

Aflăm din raportul inchizitorilor Martin de Praga și Pietro Zwicker de urmărirea valdenzilor în patruzeci de localităţi între Sankt Polthen și Traiskirchen. Au fost arestaţi mulţi creştini. Unsprezece dintre ei au fost condamanţi la moarte prin ardere pe rug. Alţii au fost deportaţi sau închiși pe viaţă. Doi au fost arși la Viena și unul, la Neumeister.

Începutul prigoanei și refugiul în Alpi:

Potrivit istoricului Gonnet, acești inchizitori au fost unii dintre cei mai cruzi pe care i-a cunoscut epoca de dinaintea marilor cruciade antivaldenze. Călătoriile lor erau pretutindeni însoţite de ruguri aprinse. Nu apucau să se stingă bine într-o anumită parte că, în locul în care ajungeau, se și aprindeau.

Același istoric afirmă: „Ajunși în Austria, cei doi inchizitori le-au cerut fraţilor…să facă dovadă publică a lepădării lor. Unii dintre ei au apelat la fraţii din Italia, ca să le ofere sprijinul în faţa persecuţiei. Patru valdenzi lombarzi – Giovanni, Giraudo, Pietro și Simone – au scris un document, în care exprimă solidaritatea grupării lombarde cu fraţii din Austria, încurajându-i să reziste în faţa prigoanei. Documentul era însoţit de un pro-memoria, în care se făcea referire la faptul că ei aveau aceeași origine – începutul creștinismului”.

Această declaraţie este foarte importantă, întrucât confirmă că misionarii valdenzi veneau din Lombardia, și nu din Lyon. Aceștia, așa cum am arătat, erau mult mai hotărâţi în ce privește învăţăturile biblice.

Acești misionari zeloși nu s-au temut de nimic și, înfruntând orice risc, au trecut dincolo de Dunăre, mergând până în Buda, Ungaria, și în Transilvania.

În sudul Italiei:

Cea mai dificilă misiune a valdenzilor a fost în pământurile Italiei. Regele Fraţei, Carol al II-lea, Șchiopul (1285-1309), a hotărât să introducă în sudul Italiei arta lucrării lânei. Pentru aceasta, a adus din Franţa lucrători, printre care se aflau și Săraci din Lyon. Ei au fost primii misionari. În jurul anilor 1315, apare primul sat valdenz la Montalto, Cosenza. Numai cincizeci de ani mai târziu, existau încă alte patru sate: San Sisto, Vacarizzo, San Vicenzo și Guardia Lombarda.

La moartea regelui Roberto de Napoli (1343), erau atât de mulţi valdenzi, încât papa Ioan al XXII-lea, dă ordin Inchiziţiei să ia măsuri. Din fericire, noul rege nu a sprijinit politica papală, iar valdenzii au rămas liniștiţi pentru o vreme. În 1355, Inocenţiu al IV-lea se arată de-a dreptul indignat de numărul mare de valdenzi, care populau Calabria.

Acești valdenzi au fost „rodul” misionarilor din Lyon, dar, ca și în alte ţări ale Europei, lucrarea lor a fost întărită și susţinută de valdenzii din Lombardia. Istoricul Molnar recunoaște că centrul de acţiune al valdenzilor din Italia nu a fost de la început Piemonte, ci Lombardia…Influenţa acestui grup avea să dureze până în secolul al XV-lea, când gruparea din Calabria și și Puglia urma să devină una dintre cele mai puternice din Italia.

Pacea relativă care era în văile valdenzilor, a fost tulburată cînd în 1380 papa Clement al VII-lea a trimis un călugăr ca inchizitor pentru ai pedepsi. În cei treisprezece ani care au urmat, 230 persoane au fost arse pe rug şi bunurile lor împărţite între inchizitori şi magistraţii ţării. In timpul iernii anului 1400 persecuţia s-a întins încă, şi mai multe familii se refugiară în munţii cei înalţi unde mulţi copii, femei, chiar şi bărbaţi au murit de foame şi de frig.

Treptat şi lumina dintre cei numiţi: valdenzii, începe să se stingă în sec. XV. 

În anul 1486, o bulă papală a lui Inocenţiu autoriză pe arhiepiscopul din Cremona să-i stîrpească, atunci: optsprezece mii de oameni invadară văile. Din păcate ei şi-au pierdut credinţa în puterea lui Dumnezeu, căci atunci ţăranii începură să se apere şi respinseră prin forţă armatele duşmane. Dar conflictul dintre waldenzii care şi-au pierdut lampadarul şi catolici dură mai mult de o sută de ani.

Faptul că în sec. XV, valdenzii şi-au pierdut sfeşnicul este şi prin faptul că mai târziu în timpul Reformei, valdenzii au trecut de partea Reformatorilor în 1532, iar noi ştim că reformatorii care au fost persecutaţi de catolici, au ajuns la rândul lor să ucidă şi să persecute!!!

Mulți dintre ei au trecut de partea calviniștilor care cred în predestinare în anul 1532. Istoricul Gabriel Audisio vede această decizie ca fiind sfârșitul mișcării valdenze originale, căci au renunțat la identitatea proprie pentru a urma crezul și metodele calviniste.

Dar Dumnezeu ridică alţi martori care să depună mărturie şi să ducă lumina lui Christos mai departe.

 

Istoria adunării din sec. XV până în sec. XX d.Ch.

Chiar dacă au existat oameni care au demascate erezi ale cultului catolic, corupţia clerului, etc. John Wycliffe, William Tyndale, Jan Hus, etc. Precum şi au realizat chiar traduceri ale Bibliei în engleză, respctiv: cehă, ei au avut oameni care i-au urmat, unii fiind ucişi de catolici, totuşi nu putem vorbi în dreptul lor că ar fi adunarea lui Christos, deoarece:

1) Ei nu s-au desprins oficial din „Cultul catolic”; 2. Ei nu au practicat botezul adulţilor în care omul prin credinţă se naşte din apă şi Spirit (Ioan 3:5), fără de care nu se poate intra în Regatul cerurilor spre a fi parte din mireasa lui Cristos – Ioan 3:3-6.

Într-o situaţie asemănătoare au fost alţii care au respins erezia trinităţii, cum ar fi: Girolamo Savonarola, iatalian, bănuit a fi antitrinitar: reformatorul romano-catolic Girolamo Savonarola, 1452 -1498, din Florenţa, Italia. Condamnat şi ars ca eteric de către papa de la Roma de atunci.

În Germania, Hans Denk, născut în 1495 în Bavaria, bun cunoscător al limbilor Bibliei şi rector al unei universităţi în Nurenmerg, a negat doctrina Sfintei Treimi.

Conradin Bassen, care a negat divinitatea lui Christos a fost decapitat în 1530 la Basel, Elveţia, şi mulţi alţii, care însă nu au mers până la capăt în înţelegerea Bibliei faţă de botez, adunare, etc.

În timp ce lumina waldenzilor se stingea, Dumnezeu a dat sfeşnicul adunării antitrinitare din Franţa.

O adunare antitiriniariană ce boteza adulţii a fost cea unde a servit Miguel Servet.

Miguel Servet a văzut lumina zilei în 1511, în satul Villanueva de Sijena (Spania). De mic a fost un elev strălucit. Potrivit unui biograf, „la 14 ani, el ştia deja greaca, latina şi ebraica şi avea cunoştinţe vaste de filozofie, matematică şi teologie”.

Când Servet era abia la vârsta adolescenţei, Juan de Quintana, confesorul împăratului Spaniei, Carol al V-lea, l-a luat în slujba sa ca paj. În călătoriile pe care le făcea alături de Quintana, Servet a observat marile sciziuni din sânul religiei: Spania era o ţară care îi trimitea în exil pe evrei şi pe musulmani sau îi convertea cu forţa la catolicism.

La 16 ani, Servet a început să studieze dreptul la Universitatea din Toulouse (Franţa). Acolo a văzut pentru prima oară o Biblie completă. Cu toate că citirea Bibliei era interzisă cu desăvârşire, Servet a citit-o pe ascuns.

Se pare că Biblia pe care Servet a studiat-o la Toulouse era Biblia Complutensă Poliglotă. Astfel, el a putut citi Scripturile în limbile originare (ebraică şi greacă), precum şi în latină. Studiul Bibliei, dar şi degradarea morală a clerului spaniol i-au zdruncinat încrederea în religia catolică.

Îndoielile privind religia catolică, s-au adâncit când a luat parte la încoronarea lui Carol al V-lea. Regele spaniol a fost încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman de Papa Clement al VII-lea. În timp ce Papa stătea pe tronul său mobil, împăratul a venit şi i-a sărutat picioarele. Servet scria mai târziu: „Am văzut cu ochii mei cum papa a fost purtat pe umeri de prinţi, cu toată pompa, şi cum era elogiat de oamenii strânşi pe străzi”. Servet a observat diferenţa izbitoare dintre fastul şi extravaganţa ceremoniei şi simplitatea predicată și trăită în Evanghelii.

Servet a renunţat discret la slujba sa de pe lângă Quintana şi a pornit singur în căutarea adevărului. El credea că mesajul lui Christos nu era adresat teologilor sau filozofilor; ci, oamenilor de rând care trebuiau să-l înţeleagă şi să ţină cont de el în viaţă. Prin urmare, şi-a propus să cerceteze textul biblic în limbile originare şi să respingă orice învăţătură care nu era în armonie cu Scripturile. Este interesant că în scrierile sale, cuvântul „adevăr” şi derivatele acestuia sunt cele mai des folosite cuvinte.

Servet a înţeles că împăratul Constantin şi succesorii săi au promovat învăţături false, ceea ce a dus la adoptarea Trinităţii ca doctrină oficială. La 20 de ani, Servet şi-a publicat cartea: De Trinitatis Erroribus (Erorile privitoare la Treime), o lucrare care l-a făcut ţinta preferată a Inchiziţiei.

Iată ce a scris el: „Biblia nu face referire la Trinitate. . . . Noi ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu prin Christos, nu prin conceptele filozofice cu care ne mândrim”. Atitudinea lui Servet a stârnit unele reacţii favorabile. Reformatorul protestant Sebastian Franck a scris: „Spaniolul Servet spune în lucrarea sa că Dumnezeu este o singură persoană. Biserica Romano-Catolică susţine că există trei persoane în una. Tind să-i dau dreptate spaniolului”. Cu toate acestea, nici Biserica Romano-Catolică, nici cea Protestantă nu l-a iertat vreodată pe Servet că a pus la îndoială Trinitatea, doctrina lor principală.

Studierea Bibliei l-a determinat pe Servet să respingă şi alte doctrine bisericeşti. El considera că folosirea icoanelor în închinare nu este bazată pe Biblie.

Însă văzându-se obligat să fugă din calea prigonitorilor, Servet şi-a schimbat numele în Villanovanus şi s-a stabilit la Paris.

Însă cine caută adevărul are şi împotrivitori (Luca 21:15). Unul dintre nenumăraţii duşmani ai lui Servet a fost Jean Calvin, care a întemeiat un stat protestant în Geneva. Servet şi Calvin se întâlniseră probabil în tinereţe la Paris. De la bun început a existat antipatie între ei, Calvin devenind cel mai înverşunat duşman al lui Servet. Deşi Calvin era unul dintre liderii Reformei, el a sfârşit prin a-l da pe Servet în mâinile Inchiziţiei Catolice. Servet a reuşit cu greu să fugă din Franţa, unde i s-a ars portretul. Dar a fost recunoscut şi trimis în închisoare la Geneva, oraş de frontieră în care Calvin făcea legea.

Calvin l-a supus pe Servet unui tratament crud în închisoare. Cu toate acestea, la tribunal, în timpul discuţiilor cu Calvin, Servet s-a arătat dispus să-şi schimbe concepţiile dacă împotrivitorul său îi aducea argumente biblice convingătoare. Dar Calvin nu a reuşit. După proces, Servet şi-a primit pedeapsa: a fost ars pe rug. De către protestanţii în data 27 octombrie 1553 în Geneza.

Cu toate că îşi redusese la tăcere rivalul, Calvin şi-a pierdut autoritatea morală.

Miguel Servette, a fost condamnat la moarte şi executat de către consiliul orăşenesc din Geneva, Elveţia - fieful reformatorului Jean Calvin pentru vina de a fi anabaptist (rebotezator) şi antitrinitar.

El era ataşat unei adunări anabaptiste antitrinitare din Franţa, era pacifist şi milita pentru libertate de conştiinţă. Prin urmare, în Franţa exista o mişcare antitrinitară printre anabaptişti. Miguel Servette a scris mai multe cărţi contra trinităţii: On The Errors of the Trinity (anul 1531) şi Dialogs On The Trinity (anul -1532).

În lucrarea sa, Declarationis Iesu Christi Filii Dei, Servet a afirmat că doctrina Trinităţii este greu de înţeles şi că Scripturile nu conţin „nici măcar un cuvânt” în sprijinul ei. În timp ce era în închisoare, Servet a scris în încheierea ultimei sale scrisori: „Miguel Servet, singur, dar având încredere în cea mai sigură ocrotire, cea oferită de Christos”.

Lucrarea începută de Miguel Servet este continuată în Polonia.

Fausto Sozzini (1539-1604): Născut în Siena, Italia, Socinus a fost orfan de la o vârstă destul de fragedă şi a primit o educaţie destul de sumară. La 20 de ani, el a fost denunţat pentru a avea opinii eretice, fugind în Lyon. Aici a scris o lucrare despre Evanghelia lui Ioan, în care respingea dumnezeirea lui Christos. S-a întors apoi în Italia, la Florenţa, acolo păstrând aparenţe de romano-catolic, înainte de a pleca în Transilvania şi apoi la Basel, pentru a-şi cunoaşte unchiul, Lelio Sozzini (1525-1562). (Unchiul său fusese prieten cu Servetus, continuând să promoveze lucrările acestuia sub o altă formă, după moarte pe rug a sa.

În 1578, lui Socinus i s-a cerut să vină şi să  sprijine Biserica Reformată Minoră, antitrinitariană, din Polonia, bazată pe academia ei de 1000 de studenţi din Racov. Acolo Socinus şi-a extins influenţa prin Polonia şi Transilvania, unificând Bisericile Minore.

Ei respingeau trinitatea, şi decăderea totală şi susţineau separaţia statului de biserică; dar Socinus însuşi nu s-a alăturat vreodată acestei biserici.

Cea mai mare parte a Bisericii Minore credea în botezul adulţilor. Dar care este istoria ei?

O mişcare reformată, aşa-zisa Ecclesia minor, care a înflorit în Polonia timp de aproape o sută de ani în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, a respins, de asemenea, Trinitatea, iar adepţii acestei biserici au răspândit literatură în toată Europa, până când iezuiţii au făcut ca aceştia să fie interzişi în Polonia.

În 1638, Parlamentul polonez a dat lovitura de graţie acestei mici grupări religioase cunoscute drept şi Fraţii Polonezi. Una dintre bisericile acestui grup, precum şi o presă de tipărit au fost distruse, Universitatea din Raków a fost închisă, iar profesorii care predaseră aici au fost exilaţi. Douăzeci de ani mai târziu, Parlamentul a mers şi mai departe. El a ordonat ca toţi adepţii acestei grupări, care număra, probabil, în jur de 10 000 de membri, să părăsească ţara. Cum de a devenit situaţia atât de critică într-o ţară care, la vremea aceea, era considerată una dintre cele mai tolerante din întreaga Europă? Ce făcuseră Fraţii Polonezi ca să fie trataţi într-un mod atât de aspru?

TOTUL a pornit de la o sciziune produsă în cadrul Bisericii Calviniste Poloneze. Mărul discordiei l-a constituit doctrina Trinităţii. Conducătorii mişcării progresiste din cadrul bisericii respingeau doctrina considerând-o nescripturală. Acest lucru a mâniat conducerea bisericii şi a determinat mişcarea progresistă să se desprindă de biserică.

Calviniştii îi numeau pe dizidenţi arieni, dar adepţii noii grupări preferau să-şi spună creştini sau Fraţi Polonezi.

Pe vremea aceea, exista un nobil polonez pe nume Jan Sienieński care urmărea să ofere noii biserici ceea ce el numea „un loc liniştit şi retras” propice progresului. Profitând de un privilegiu special acordat de regele Poloniei, Sienieński a fundat oraşul Raków, care, mai târziu, a devenit centrul socinianismului din Polonia. Sienieński le-a acordat locuitorilor oraşului Raków o serie de drepturi, inclusiv dreptul la libertatea de închinare.

Meşteşugari, medici, orăşeni şi nobili — aparţinând cu toţii unor confesiuni religioase diferite — au fost atraşi spre noul oraş. Pe lângă aceştia, aici au venit în număr mare oameni religioşi din Polonia, Lituania, Transilvania, Franţa şi chiar din Anglia. Totuşi nu toţi nou-veniţii împărtăşeau convingerile religioase ale fraţilor polonezi, astfel că, pe parcursul următorilor trei ani, respectiv din 1569 până în 1572, Raków-ul a devenit scena unor interminabile dispute teologice. Care a fost rezultatul?

În mişcarea aceasta s-a produs o sciziune între cei cu vederi radicale şi cei cu vederi moderate. Şi totuşi, în pofida acestor deosebiri, convingerile lor comune aveau ceva distinct. Ei respingeau Trinitatea, nu acceptau botezul copiilor mici, nu purtau de obicei arme şi, în general, nu deţineau funcţii publice. În toate aceste aspecte, fraţii Polonezi nu ţineau seama de tradiţiile religioase răspândite la acea vreme.

Atât clericii catolici, cât şi cei calvini au declanşat o opoziţie aprigă împotriva acestui grup, dar miniştrii socinieni au profitat de toleranţa religioasă încurajată de regii polonezi Sigismund II Augustus şi Ştefan Bathori pentru a-şi răspândi convingerile.

Biblia tradusă de calvinişti, larg răspândită la vremea aceea, nu satisfăcea necesităţile a numeroşi cititori. Traducerea nu era făcută din limbile originale, ci din Vulgata latină şi dintr-o traducere franceză contemporană. „Fidelitatea şi acurateţea ideilor erau sacrificate de dragul unui stil frumos”, spune o autoritate în materie. Au fost introduse multe erori. De aceea, un erudit pe nume Szymon Budny a fost invitat să corecteze traducerea. El a constatat însă că i-ar fi fost mai uşor să facă o nouă traducere a Bibliei decât să o corecteze pe cea veche. Budny şi-a început traducerea în jurul anului 1567.

Când traducea, Budny analiza cu minuţiozitate fiecare cuvânt, precum şi variantele acestuia, aşa cum nu o făcuse nimeni înaintea lui în Polonia. Când textul ebraic punea probleme, el indica în notele marginale traducerea literală. Ori de câte ori era necesar, el inventa cuvinte noi şi încerca să redea textul într-o poloneză accesibilă şi comună acelor vremuri. Scopul său era acela de a oferi cititorului o traducere biblică corectă şi exactă.

Când traducea, Budny analiza cu minuţiozitate fiecare cuvânt, precum şi variantele acestuia, aşa cum nu o făcuse nimeni înaintea lui în Polonia. Când textul ebraic punea probleme, el indica în notele marginale traducerea literală. Ori de câte ori era necesar, el inventa cuvinte noi şi încerca să redea textul într-o poloneză accesibilă şi comună acelor vremuri. Scopul său era acela de a oferi cititorului o traducere biblică corectă şi exactă.

Această traducere completă a Bibliei realizată de Budny a fost publicată în 1572. Însă editorii i-au falsificat traducerea Scripturilor greceşti. Fără să se descurajeze, Budny s-a pus din nou pe treabă realizând în următorii doi ani o versiune revizuită a Bibliei. Remarcabila traducere a Scripturilor greceşti efectuată de Budny era superioară traducerilor poloneze anterioare. În plus, el a reintrodus în multe locuri numele divin, Iehova.

Această traducere completă a Bibliei realizată de Budny a fost publicată în 1572. Însă editorii i-au falsificat traducerea Scripturilor greceşti. Fără să se descurajeze, Budny s-a pus din nou pe treabă realizând în următorii doi ani o versiune revizuită a Bibliei. Remarcabila traducere a Scripturilor greceşti efectuată de Budny era superioară traducerilor poloneze anterioare. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea, Raków-ul, această reşedinţă a mişcării sociniene, a devenit un centru intelectual şi religios. Aici mentorii şi scriitorii Fraţilor Polonezi îşi publicau tratatele şi lucrările.

Producţia editorială a Fraţilor Polonezi a luat amploare în jurul anului 1600, o dată cu instalarea în Raków a unei prese de tipărit. Presa putea tipări în mai multe limbi atât mici tratate, cât şi cărţi voluminoase. Ca centru editorial, Raków-ul a început în scurtă vreme să rivalizeze cu cele mai renumite centre de acest gen din Europa. Se consideră că, în următorii 40 de ani, au fost tipărite cu ajutorul acestei prese nu mai puţin de 200 de publicaţii. O fabrică de hârtie din apropiere, aflată în proprietatea Fraţilor Polonezi, asigura hârtia de înaltă calitate necesară acestei literaturi.

Pe parcursul secolului al XVII-lea, se părea că mişcarea Fraţilor Polonezi avea să ia tot mai multă amploare. Dar nu s-a întâmplat aşa. Zbigniew Ogonowski, de la Academia de Ştiinţe din Polonia, explică: „La sfârşitul celui de-al treilea deceniu al secolului al XVII-lea, situaţia arienilor din Polonia începuse vertiginos să se înrăutăţească”. Acest lucru se datora atitudinii din ce în ce mai îndrăzneţe a clerului catolic. Clerul s-a folosit de toate mijloacele posibile, inclusiv de calomnie şi bârfă, pentru a-i discredita pe Fraţii Polonezi. Acest atac a fost înlesnit de schimbarea situaţiei politice din Polonia. Sigismund III Vasa, noul rege al Poloniei, era un duşman al Fraţilor Polonezi. Succesorii săi, îndeosebi Jan II Cazimir Vasa, au sprijinit şi ei Biserica Catolică în efortul de înfrângere a Fraţilor Polonezi.

Conflictul a atins punctul culminant odată cu profanarea aşa-zis intenţionată a unei cruci de către câţiva studenţi din Raków. Acest incident a constituit pretextul necesar distrugerii capitalei Fraţilor Polonezi. Proprietarul Universităţii din Raków a fost acuzat în faţa Parlamentului că „răspândea nelegiuirea” prin faptul că sponsoriza Universitatea din Raków şi presa de tipărit. Fraţii Polonezi au fost acuzaţi de activitate subversivă, de angajare în orgii şi de ducerea unui mod de viaţă imoral. Parlamentul a hotărât închiderea Universităţii din Raków şi distrugerea presei şi a bisericii care aparţineau Fraţilor Polonezi. Credincioşilor li s-a ordonat să părăsească oraşul, iar profesorii de la Universitate au fost alungaţi din ţară sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Unii dintre Fraţii Polonezi s-au mutat în regiuni mai sigure, cum ar fi Silezia şi Slovacia.

În 1658, Parlamentul a hotărât ca, în decurs de trei ani, fraţii Polonezi să-şi vândă proprietăţile şi să părăsească ţara. Mai târziu, acest termen a fost redus la doi ani. Oricine avea să continue să le împărtăşească convingerile după acea dată urma să fie executat.

Câţiva fraţii Polonezi s-au stabilit în Olanda, unde şi-au continuat activitatea de tipărire.

În Transilvania a existat o adunare a fraţilor Polonezi până la începutul secolului al XVIII-lea. La întruniri, care se ţineau chiar şi de trei ori pe săptămână, ei cântau psalmi, ascultau predici şi citeau dintr-un catehism ce fusese întocmit pentru a le explica învăţăturile. Pentru a se păstra puritatea adunării, fraţii erau corectaţi, sfătuiţi şi, dacă era necesar, excluşi.

Nu toţi fraţi polonezi putem să-i considerăm ca fiind parte a adunării lui Cristos, dar unii, care practicau botezul adulţilor, şi trăiau o viaţă curată, ei au purtat lumina în secolele: XVI – XVIII, după care lampadarul s-a dat prin har unei adunări, alteia, care nu au păstrat mult timp lampadarul mutândându-se la mai multe, până în secolul XX.

 

Istoria adunării din sec. XX – XXI d.Ch.

În anul 1948, odată cu venirea comuniştilor la putere, a însemnat elaborarea unei noi Constituții care schimba legea cultelor religioase.

Cadrul legal pentru subordonarea religiei a fost creat la 4 august 1948, prin emiterea „Legii pentru regimul general al cultelor religioase” – iar o primă măsura a fost reducerea numărului de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14, controlul asupra lor fiind exercitat de Ministerul Cultelor – viitorul Departament al Cultelor.

Printre cele 14 culte recunoscute se aflau și 4 culte neoprotestante: Biserică Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie și Biserică lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Acestora li se adaugă confesiunile protestante istorice – Biserica Reformată (calviniștii), Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (luteranii), Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană și Biserica Unitariană.

Alte grupări au fost considerate „secte” – martorii lui Iehova, nazarinenii, adventiștii reformiști, oastea Domnului și stiliștii (ambele din cadrul Bisericii Ortodoxe Române), betaniștii (din Biserica Reformată), penticostalii disidenți sau „treziții” din Biserica Baptistă), activitatea lor nefiind recunoscută.

Încă din perioada interbelică au existat adunări în case, mai mult după anul 1948, Dumnezeu a dat harul acestor adunări în case, separate de culte înainte și mai ales în vremea comunismului, ce credeau în darurile Spiritului, şi Dumnezeu lucra cu vindecări şi eliberări de demoni la rugăciunile lor, ei practicau: postul, rugăciunea în comun, aveau cântări proprii, Cina Domnului, botezul adulţilor, mărturiseau compromisul cultelor recunoscute de statul ateist.

Ei au fost persecutați, vânați de securitate, se adunau în case până la revoluție și chiar după anul 1989.

Însă, aceste adunări după căderea comunismului şi-au pierdut treptat lumina, împlinindu-se Cuvântul cu aţipirea fecioarelor din parabola cu cele 10 fecioare (vezi Matei 25:1-13).

Prin anii 1995-2007, eu împreună cu alţii am avut legături în oraşul meu cu rămăşiţa rămasă, care a păstrat lampadarul ce abia mai pâlpâia.

Apoi prin harul lui Cristos, în anul 2007, s-a început lucrarea într-o sală închiriată în Arad unde s-a transmis lampadarul de la generaţia veche ce a activat pe vremea comunismului la noua generaţie de lucrători, astfel prin harul lui Dumnezeu am primit lampadarul, pe care prin puterea și călăuzirea divină Îl păstrăm și dorim ca lumina lui Christos să crească în noi și să lumineze tot mai mult.

Site-ul: Calea Creștină reprezintă învățătura și normele noastre de viață.

 

Concluzie:

Important este să înțelegem că multe adunări din secolele trecute, au avut lampadarul ca îngăduință, nu ca desăvârșire. Trebuie să facem diferența dintre o adunare desăvârșită, matură, și una care este prin îngăduință adunare. Însă ea este desupra celorlalte grupuri religioase ca învățătură, ca lumină, ca umblare în curățire.

Un alt lucru important cu care să rămânem din această istorie, trebuie să înțelegem faptul: că chiar dacă am primit lampadarul, dacă nu ascultăm Domnul ni-l poate lua și da la alții! Păstrarea lampadarului ca adunare locală depinde de frați și surorile din aceea localitate, ca ei să păstreze până la sfârșit: Evanghelia, adevărul, prin ascultarea lor de Domnul care le-a dat lampadarul.